Razbunare - IN PAUZA

Cap 4 - Casant

Trecusera mai bine de doua saptamani de cand plecase de langa victima Valiumului si Ema incerca sa nu rememoreze foarte mult evenimentele intamplate. Isi facuse un crez propriu din "ochi pentru ochi" si pentru ca il urma cu sfintenie, atunci cand trecea de limita autoimpusa si ea era cea care nu respecta cutumele corectitudinii... o urmarea o oarecare strangere de inima, o oarecare vina ca arunca in fata destinului ei si al altora, posibilitatea unui rau viitor.

Dar isi asuma riscul constienta, ii facuse un rau unui aparent nevinovat, si avea sa infrunte orice urma sa vina cu fruntea sus si picioarele bine infipte in pamant. Asa ca pana atunci, daca acest atunci avea sa-si faca aparitia, viata ei isi relua cursul.

Serviciul era la fel de placut pe cat de consumator. Urma ca in scurt timp holdingul in care lucra sa o trimita sa analizeze o noua companie pe care actionariatul decisese ca merita sa fie achizitionata. Procesul era intotdeauna destul de dificil si nu de putine ori lucrurile erau pe muchie de cutit. Personalul din afacerea ce trebuia evaluata erau tematori si procesul devenea frustant si anevoios, pe cat vroiau patronii sa-si vanda afacerea pe atat oamenii ce lucrau acolo faceau si spuneau orice era necesar sa previna transferul.

Uneori, seara in biroul ei, dupa ce isi turna o ceasca de cafea injumatatita cu lapte, Ema statea cu ochii inchisi si incerca in aburii lichidului cafeniu sa rememoreze ziua, sa cearna tot ce era neimportant de restul informatiilor. Se minuna de reticenta unora la schimbare, de la oameni cu joburi marunte, ale caror atributii puteau fi usor atribuite altora, pana la director de departamente, directori generali.Se gandea uneori cu o amaraciune mirata...oare nu-si dau seama cat de eliberatoare e nouatate? schimbarea? chiar si atunci cand procesul prin care ea apare e dureros? Peste tot gasea personalitati care acceptau cu greu noutatea, schimbarea de directie, de patronat...chiar si simpla evaluare a afacerii din care faceau parte. Iar toate asta ii ingreunau ei rolul, dar reusea...

O seara ca aceasta o gasea pe Ema din nou la birou, fusese o zi solicitanta. Se intalnise cu directorul general in compania caruia trebuia sa isi petreaca urmatoarele trei luni pentru evaluarea afacerii si a proceselor interne. Ca mereu, primele intalniri oscilau intre curtoazii schimbate si incertituni ascunse in gesturi sau momente de liniste pana cand se aduceau actele, pana cand venea paharul cu apa cerut, pana cand departamentull legal isi facea aparitia cu documentele modificate.

In momentele acelea camera parea mereu mult prea mare sau mult prea mica, atunci, se auzeau mult prea tare masinile ce zumzaiua la fereastra salii de consiliu, sau era prea liniste si ti-ai fi dorit ca lucrurile ca treaca pe repede-inainte sa ajungi sa faci efectiv ceva, in acele secunde hainele pareau sa fosnaie prea tare si scaunele sa scartaie si tot atunci parca ti-ai fi dorit sa existe mai multe subiecte neutre decat clasicele...ati mai fost in zona aceasta a orasului ?, ne-ati gasit usor locatia?, sau vesnicul comentariu... vremea e surprinzator de frumoasa pentru perioada aceasta...

Dar una peste alta lucrurile decursesera bine, si dupa ce revizui o parte din hartiile aduse si le imparti pe departamente spre o analiza mai aprofundata...Ema se lasase in scaun si cu ochii inchisi si pixul jucandu-se intre degete incerca sa-si limpezeasca mintea si sa puna pe hartie ideile principale cu care ramasese din intrevedere.

Nu mai era aproape nimeni la ora aceea si isi permise sa-si ridice picioarele pe birou si sa se lase in voia imaginilor si gandurilor ce se perindau prin fata ochilor. Scaunul se lasese usor pe spate si doar zumzetul aerului conditionat se auzea, completat uneori de maraiul de fundal al laptopului care parea sa-i aminteasca sonor ca el inca este pe pozitii si asteapta fie comenzi noi fie inchiderea. Traficul incetinise sau pur si simplu zgomotul lui se aprobise undeva printre cele pe care le distingea...ca si cum asta era mersul normal al lumii, ca si cum daca inchideai ochii si te lasai in voie, aveai sa auzi si sa simti rotitele lumii acesteia, rotitele din mecanimul nevazut care fac toate lucrurile sa mearga...ca atunci cand, la culcare, fie de prea multa oboseala, fie de prea multa liniste, reusesti sa auzi sunetul incet si soptit al ceasului de mana, asezat pe noptierea din partea opusa al camerei