Nuanţe

Partea a II-a

Valurile se izbeau de plajă. Era pustiu şi înnorat. Albastrul mării se oglindea în albastrul ochilor săi. Lângă el se afla o grămadă mare de pietre cu care arunca în apă din când în când. Vântul îi astupă urmele în nisip. Nu ştia de unde venise. Nu mai conta decât unde avea să se ducă. Însă nu voia încă să plece. Se simţea liber şi liniştit. Îi plăcea acolo unde ajunsese. Se gândea la o grămadă de lucruri. Toate incredibil de nesemnificative. Se lăsă pe spate şi privi cerul. Trase adânc aer în piept. Pentru câteva minute nu se gândi la absolut nimic. Se simţi uşurat. Închise ochii o clipă. Timpul însă nu fu îngăduitor. O dată ce Alexandru opri contactul cu lumina, timpul o luă la fugă, iar clipa de odihnă se transformă în ani. O picătură de ploaie îl trezi. Se afla pe aceeaşi plajă. Îşi pipăi bărbia. Îşi simţi barba ce nu era prea lungă. Mereu îşi dorise aşa ceva când era mic. Se uită la mâini. Erau îmbătrânite. Câţi ani să aibă? Uitase? Poate că nu îl mai interesa. Avea probabil în jur de 40 de ani.

Se ridică. Scoase din buzunarul blugilor rupţi o scrisoare. O deschise cu mâinile tremurând.

"Cântecul mărilor răsună în bezna nesfârşită,

Ploaia acoperă o faţă răvăşită.

Deşi norii au dispărut de mult

Iată că ploaia iar a început.

Bătăi de inimă atât de tari şi multe,

Mă înţeapă inima, ca să nu uite

Că albul şi cu negrul se combină

Iar la final rezultă tot lumină.

De ce eşti tristă când eu sunt aici?

De ce distanţa înţeapă ca un ac de pe-un arici?

Ce întrebări sunt astea, dragul meu?

Ştii că eu necondiţionat voi fi aici mereu.

Te-aştept pe plaja noastră într-un vis,

Te-aştept să mă săruţi cum mi-ai promis

Dar visul nostru este realitate

Iar dragostea noastră se pierde în eternitate."

Vântul i-o zbură din mână şi o azvârli înspre orizont. Rămase blocat. Îşi lăsă uşor mâinile să cadă pe lângă el. Simţi o atingere. Dar nu pe trup, ci pe suflet. Pielea i se făcu de găină. Se întoarse uşor. Văzu paşi inscripţionaţi în nisip. Nu erau ai lui. Ai lui se şterseseră acum mult timp. Şi oricum, aceştia erau mici. Nu arăta ca şi cum cineva a mers pe acolo, ci ca şi cum cineva a dansat.

-Nu fi trist...

Auzind aceste cuvinte de undeva din spate începu să zâmbească. Recunoştea vocea.

-Nu e ca şi cum vei mai avea nevoie de poezia aia. Sunt aici acum.

Îşi întoarse puţin capul şi îi observă picioarele catifelate. Fusta îi flutura violent în vânt.

-Haide.

-Unde? o întrebă el.

-Să înotăm.

Fata se dezbrăcă uşor, aruncându-şi hainele, lăsându-le în grija vântului. Se adânci uşor în apă. Băiatul se ridică rapid şi o urmă. Îi căută ochii verzi printre valuri, iar ea îi căuta ochii albaştri prin imensul albastru ce o înconjura. La un moment dat se zăriră unul pe celălalt. Şi în acel moment s-au unit printr-un sărut. S-au îmbrăţişat şi s-au privit unul pe altul pentru mult timp.

-Te iubesc, Alexandru!

-Te iubesc, Alexandra!

Se pierduseră unul în ochii celuilalt, într-o îmbrăţişare, într-un sărut. Valurile îi acoperiră pentru a le da intimitate.