❄️❤️❄️

1K 88 12
                                    

"Uuuuuuu!!! Daaa!!"
Mulțimea era în extaz când șeriful și soția lui au câștigat concursul pe patinaj. Eh, trebuie să recunosc, pentru un cuplu trecut de cincizeci de ani, aveau mișcări.
Mă bucuram și eu cu toată lumea, entuziasmul Lincolnian e contagios. Puteam simți vibrația bucuriei în aer. Oh, stai...ăla e telefonul meu.
L-am scos din buzunar și m-am desprins puțin de mulțime ca să pot auzi. E un număr din Boston dar nu-l recunosc.
—Alo?
—Cassidy Marchand?
—Eu sunt.
—Cassidy, sunt eu, doamna Tulip.
Oh nu. Nu, nu, nu, nu. Doamna Tulip e administratora clădirii în care e apartamentul meu. Nu sună niciodată, iar dacă sună...
—Ce s-a întâmplat?
—Cassidy știu că nu ești în oraș, dar trebuie să vii acasă. În apartamentul tău s-a spart o țeavă. Totul e inundat, Cass.
Cineva sâ mă împuște!
—Vorbiți serios?
—Bine înțeles că da. Am folosit cheia de urgență și am lăsat instalatorii să intre pentru că deja afecta și alte apartamente. Știu că mâine e crăciunul, dar cred că vrei să vezi pagubele Cassidy.
—Eu...o să vă sun înapoi, doamnă Tulip.
Am îndesat telefonul în buzunarul rochiei și mi-am dus mâinile la tâmple. Ce dracului să fac? Habar nu am.
Am plecat să caut pe cineva, mama sau Rhonda, oricine, dar nu era nici urmă de ei. Mă mișcam greu prin mulțime și aproape că plâng de nervi. Aproape m-am lăsat bătută când am văzut un colț din rochia surorii mele în spatele unui cort cu mâncare.
Ce naibi?
M-am dus după ea și mi-a căzut fața pe jos. Rhonda stătea ascunsă între cort și un brad și își umplea fața cu (*tobele*) o bucată de cheesecake. O bucată imensă, total non-vegană și 100% non-organică.
Nu știam dacă trebuie să o încurajez sau să i-o pun în cap pentru că m-a ținut pe legume crude o săptămână întreagă.
Când m-a văzut s-a uitat la mine îngrozită.
—Cassidy...
—Ce faci aici, Rhonda, surioară? - fără să vreau am zâmbit în colțul gurii. Asta e aur pentru mine.
—Eu, păi...Cass, te rog, nu-i spune lui Rodney, te rog. Voiam doar să-l gust pentru că Riley mi-a tot spus cât de mult i-a plăcut și mi se făcuse puțin poftă. Te rog, te rog!
—Calmează-te femeie, nu trebuie să te ascunzi de mine. Nu cred că trebuie să te ascunzi deloc, bu e ca și cum te-am găsit giugiulindu-te cu alt bărbat, Rhod. E puțină brânză, nu sfârșitul lumii.
—Este pentru Rodney, te rog, te implor Cass să nu-i spui ninic soțului meu despre ce ai ...
—Ce să nu îmi spună - amândouă ne-am răsucit ca să-i găsim pe Rodney și mama uitându-se la noi.
—Ce faceți aici?
—Noi...ăăă...ăăă - panicată, Rhonda a aruncat dovada, dar era prea târziu. Rodney deja văzuse păcatul capital pe buzele ei.
Mi-am strâns buzele până s-au albit. Nu trebuie să râd! Trebuie să mă abțin! Nu trebuie să râd!
—Iubito, ce se întâmplă.
Soră-mea și-a lăsat capul în jos rușinată.
—Îmi pare așa rău.
—Pentru? Ce e cu tortul ăla pe care l-ai aruncat?
—Nu te supăra, Rodney, te rog.
Eu m-am dus lângă mama ca să putem privi liniștite și să ne dăm coate.
—Iubito?
—Am...te iubesc, știi asta, dar...eu am încercat, chiar am încercat.
—Rhonda, mă părăsești cumva?
—Ce!? NU! Am..am mâncar o felie de cheesecake.
Câteva secunde nu s-a auzit nimic apoi Rodney a început să râdă în hohote. Și când spun în hohote vreau să zic - și-a pierdut respirația.
—Iubito, crezi că m-aș supăra pentru așa ceva.
—Noi mereu am fost compatibili, Rodney. Nu vreau să crezi că...nu știu. Am încercat să renunț de tot...
—Rhonda, nu mai vorbi de carne ca și cum ești dependentă de droguri. Draga mea, mă cunoști mai bine ca oricine. Am ales stilul ăsta de viață când eram foarte tânăr pentru că am multe alergii și sensibilități când vine vorba de mâncare. Nu te-am rugat niciodată să faci asta pentru mine.
—Știu, dar am vrut să mâncăm la aceeași masă, să fim pe aceeași lungime de undă.
—Și crezi că nu putem face asta dacă tu mănânci gluten? Te rog spune-mi că nu te ascundeai aici pentru că ai crezut că te voi iubi mai puțin pentru că îți era foame.
—Vino aici!
Rhonda s-a repezit la el în brațe. Încă avea o față plouată, de parcă Rodney o prinsese când bătea un cățeluș.
—Te iubesc!
—Și eu, draga mea, și eu. Hai să-ți luăm un burger. Presupun că și Cass vrea unul.
—Rodney, băiete, ești cel mai tare. Mi-ar plăcea, dar...ei bine, eu trebuie să plec.
—Mmm? Doctorul mușchi te duce în peștera lui? - a întrebat Rhonda. Ha, se pare că i-a revenit culoarea în obraji.
—De fapt, trebuie să plec în Boston.
—Poftim?! - au zis toți trei în cor.
Șiiii, ca și cum situația nu era destul de urâtă pentru mine, Riley a apărut și ea :
—Mătușă Cass, pleci acasă?
—Așa se pare?
Buza de jos a început să-i tremure. O, nu!
—Dar mâine vine Moș Crăciun și tu mi-ai promis că stai opt zile.
—Știu dar chiar e nevoie de mine acasă.
Mama a făcut un pas în față.
—Dacă îmi zici că e ceva legat de muncă, Cass, jur că..
—Nu, mamă. A fost o inundație în clădirea mea. Trebuie să merg acolo să remediez situața. 
—O, Doamne.
—Mda, foarte neplăcut. Am sunat deja pilotul, ajunge în scurt timp. Eu o să merg acasă să-mi strâng lucrurile, Rhod e ok, dacă iau mașina ta?
—Sigur, surioară.
—Dar - a zis Rodney - o să fi singură de Crăciun, asta e inacceptabil.
—E în regulă, Rodney, băiete. Probabil am de curățat toată casa, o să treacă numaidecât. Plec acum. Veniți să vă îmbrățișez.
Ne-am strâns în brațe și deabia am convins-o pe Riley să-mi dea drumul la rochie ( după ce  i-am promis că o să vină să stea la mine o săptămână și o să mergem împreună la LegoLand).
—Mamă - am zis înainte să plec spre parcare - poți să...să-i spui tu lui Leo ce s-a întâmplt, și că îmi pare rău? O să fie sub vâsc peste jumătate de oră, când începe focul de artificii. M-am uitat la buchetul de vâsc prins cu fundă roșie și am înghițit în sec.
—Cass, nu trebuie să pleci.
—Am covoare țesute de mână mamă, trebuie să mă duc să văd care subg pagubele.
—Covoare? Cassidy, poți să...
—Plec mamă, e nevoie de mine la acasă. - am tras er în piept și mi-am făcut curaj să spun cuvintele - oricum nu am venit ca să rămân.
Și cu asta m-am întors pe călcâie și am plecat. Nu m-am uitat deloc în urmă.

Ne Vedem Sub Vâsc - ediție de crăciunUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum