Sacrificiul

Capitol 6.

Perspectiva Olimpiei

Privindu-mă cu furie, acesta părăsește camera iar eu mă las pe spate căzând pe pat cu brațele întinse pe așternut oftând îngreunată. Tipul ăsta, nu-mi dă pace! Trebuie să accept odată și odată realitatea. El nu pricepe că, ce a fost s-a dus prin prostia lui. M-am ridicat în fund vrând să îmi iau telefonul de pe noptieră. Mă controlez prin blugi și nu este. Din acel moment mi-a dat seama că, s-ar putea ca idiotul ăla să-mi fi luat telefonul.

Fug după el, cobor scările și mă uit din instinct spre canapea. Era el stând cu fața în palmele sale mari, ce tot face? Când să mă apropii de canapea, mi-a trecut o amintire... Pot spune plăcută.

Flash-back

Un Alex supărat intră pe ușă, s-a așezat pe canapea cu fața între palmele sale. Apoi eu am ieșit din bucătărie cu o cârpă care-mi ștergeam picăturile de apă de pe mâini. Las cârpa și mă îndrept spre el. Îl ating pe spate, se uita la mine zâmbind, îmi luase mâna și o săruta. Posibil să fi avut o zi urâtă azi la serviciu. Încerc  să îi alung supărarea prin a-l privi în ochii lui și în acel timp mă săruta un pic cât un pic; de aici s-au trezit niște sentimente ne testate până acum de noi. Asta nu înseamnă că nu am făcut-o până acum. Sunt sentimente noi, sau poate erau vechi dar nu scoase de la naftalină.

Prezent.

Îmi deschid ochii cu încetinitorul, totul devenea la normal. Alex încă stătea așa. Îmi calc pe orgoliu și-l strig. El s-a întors, se ridică de pe canapea. Se ștergea pe mână de blugii săi. De ce are ochii roșii? Cumva a plâns? Încerc să îmi revin din aceea transă plină de duioșitate. Și am acel comportament de femeie rece și nepăsătoare. Ocolesc canapeaua fiind aproape de el care privea spre buzele mele. Nu, Alex! Nu mai merge de data asta. I-ați gândul băiete!

- Dă-mi telefonul. Întind mâna, oftează și nu face ceea ce am spus.

- Nu am nimic să-ți dau. Îmi dau ochii peste cap.

- Dă-mi-l, ca să nu iasă urât. El zâmbește jucăuș.

- Vino și ia-l. Îl flutură prin fața ochilor mei. Până aici! Știe foarte bine că țin foarte mult la telefon.

- Alex, dă-l înapoi! Nu mai ești copil de 10 ani. Fug după el până în grădina din spate.

- Ce-i Sanchez? Ai obosit deja? Cumva ai îmbătrânit? Râde copios.

- Gata, până aici! Îmi prind părul într-un elastic pe care îl aveam pe mână.

Fug după el, eram în spatele lui dar el nu știa asta. Îi sar în spate, mă prinde de coapse şi mă învârte. Strig la el și nu zice nimic. Se lasă în jos crezând că se predă. Eu cobor de acolo, mă duc în fața lui cu mâinile în sân.

- Bun, te-ai distrat acum! Dă-mi telefonul.

- Nu-i la mine! Zâmbește.

- Cum nu este? Alexander James  Vounch, dă-mi telefonul.

- Nu este. Controlează. Își ridică mâinile în aer.

Încep să îl controlez până când am depistat locul unde se află telefonul, dintr-o dată simt două mâini pe șoldurile mele, asta nu-mi sună a bine. Alex chiar nu a uitat locurile greu de atins, mereu a fost o slăbiciune de a mea. Începe să mă gâdile, îi zic să se oprească dar el mă trântește de pământ se pune peste mine și mă gâdilă. Nu puteam să mă m-ai abțin și încep să râd foarte tare.

- Alex... Oprește-te! Alex, simt că leșin! Se oprește privindu-mă zâmbind.

- Suntem atât de frumoși... Se uită în ochii mei, și eu în a-i lui. Încerc să mă ridic.

S-a dat de pe mine, mă ridic în fund. El încă mă privea și eu evitam întâlnirea privirilor noastre. Alex se apropie de mine, mă atinge pe obraz; nu voiam să îi răspund la atingere.

- De ce nu te uiți la mine? Pur şi simplu mă blocase cu această întrebare.

- Pentru că nu mai are efect. Zic sec, mă ridic apoi el mă prinde de mână.

- Și dacă nu are efect, de ce nu ridici privirea din piept?

- Că nu este nevoie. Oricum nu va schimba nimic dacă mă uit sau nu.

- Ok, orgoliul feminin. Dar sunt sigur că nu ești tu când îmi dai replicile astea tăioase. Şi, da! Mă doare al dracului de tare când faci asta. Dar nu știu ce este cu mine, simt că noi mai avem o șansă doar că tu nu ne-oferi.

- Alex, încetează! Nu vreau să ne mai împăcăm, dacă voiam săream pe tine de când te-am văzut de prima dată la mine în casă. Sau nici nu mai divorțam.

- Mda, divorțul. Decizia pe care ai făcut-o fără să te gândești un pic și ai trecut direct la fapte. Iar eu ca prostul nu trebuia să accept decizia ta.

Alex își strânge pumnii, dar nu-mi păsa! Trebuia să știe ce simt cu adevărat şi încă nu mi-a trecut supărarea. Apoi răbufnește. Se apropie de mine, un centimetru exista între fețele noastre ca să se atingă.

- NU, Olimpia! Dacă nu mă mai iubești așa cum spui tu, atunci de ce îți place să mă atingi cu vorbe tăioase? Îmi poți explica? Eu încă te mai iubesc şi o voi face până când îmi va fii sfârșitul, dar nu uita Kevin! este şi fiul meu. Nu-ți voi permite să mi-l iei.

- Alex... Deja l-ai luat și l-ai pierdut singur ca un dobitoc! Că nu știu o altă denumire.

- Da! Și-mi pare rău, ok!? Crede-mă dacă ar exista o soluție ca să îl am din nou, aș face orice.

- Gata, Alex! Încetează! Când dau să plec el mă prinde de încheietură. 

- Nu mai suport, Olimpia! Nu mai am puterea ca să mai îndur tensiunea asta pe care ne-o creăm.

Alt sentiment străin mi-a pătruns în corp. Mă uit în ochii lui care străluceau; stau și mă gândesc. El chiar îi pare rău sau îi place să facă teatrul ăsta ieftin. Evit din nou acei ochii și înghit în sec. Trebuie să mă concentrez pe misiunea pe care o am. Dintr-o dată, aud aceea întrebare.

- Fii sinceră! Dacă ar exista o cale de-al aduce înapoi pe fiul nostru, m-ai ajuta?

Vocea lui Charlotte se aude. Ea pășește în grădină şi se uita la Alex, știam că acum se simte de parcă a întrerupt ceva. Dar mă bucur că a făcut-o ca să nu se ajungă la altceva mai cumplit. Fug în casă, o las cu gura căscată. 

Perspectiva lui Charlotte.

O caut prin toată casa, mi-era teamă să nu fii plecat deja. O caut în camera ei, ghiozdanul era aici. M-am liniștit un pic și fug în grădina din spate. Îi văd pe cei doi față în față, pfiu... Bine că nu au dat foc la casă. Aoleu, iar are aceea privire care ar omorî orice cerb. Când se uită spre ușă, mă vede şi fuge în cameră. O... Okey, apoi Alex mă salută și se duce după ea. Am întrerupt ceva? Ciudat.

Perspectiva lui Alex.

O salut pe Charlotte şi fug după Olimpia. Ciocăn în ușă, îmi răspunde și îi dau telefonul apoi plec. Nu mă gândeam că îmi va fii greu, chiar numai pot sta pe bară. Olimpia are nevoie de mine mai mult ca orice. Ea nu conștientizează. Dar o voi face să fie cu picioarele pe pământ. Trebuie să merg repede să mă schimb să-mi iau lucrurile şi să merg după ea.