Prizoniera fericirii

Prolog

*capitol editat*

— Vă rog frumos să îmi împachetați aceste haine.

— Desigur! mi-a răspuns vânzătoarea.

A luat cele două haine – o pereche de blugi albi și o cămașă crem – și le-a pus frumos într-o pungă ce avea trecut numele magazinului.

— Poftiți!

— Mulțumesc, spun întinzându-i banii, astfel cu cealaltă mână am luat punga.

— Hai odată, Care! o aud strigându-mă pe Kim.

Zâmbesc uitându-mă în același timp la vânzătoare, care, la rândul ei mi-a zâmbit.

— La revedere, adaug.

Mă întorc înapoi spre Kim, care îsi dă ochii peste cap, un obicei de-al ei ce uneori mă enervează. Îi ciufulesc părul așa încât să mă aleg să privesc o față enervată și mai roșie decât găleata bunicii unde își pune ouăle pe care le cumpără; și serios, nimic nu e mai roșu decât găleata ei.

— Ți-am spus că nu îmi place să îmi faci asta! Te spun mamei! spune după care își aranjează părul și își pune mâinile în sân.

— Bine, bine. Promit că nu mai fac asta! 

— Ok! răspunde ea ușor iritată.

Zâmbesc înainte să îmi ridic mâna care nu era ocupată să țină punga și am grijă să îi ciufulesc părul cum trebuie.

— Ugh! Caroline Smith, treci încoace! o aud strigând înainte să ies alergând pe ușa magazinului, râzând. Alerg  în continuare când, din neatenție, mă împiedic și nu știu cum fac dar dau peste o persoană.

— Îmi pare rău, chiar îmi pare ră– Mă opresc și zâmbesc atunci când văd cine e persoana de care m-am lovit. O văd pe Kim cu coada ochiului cum vine lângă el și îi sare în brațe, un gest destul de copilăresc la o vârstă ca a ei. 

— Adaam! Adam! Adam, Adam!! Care mi-a ciufulit părul de două ori! se smiorcaie ea.

— Of, of, of! Ce ne facem noi cu Caroline! răspunde acesta în timp ce îi mângaie părul. 

Pe mine mă bufnește râsul atunci când văd că și el mai are puțin și o ciufulește. 

— De ce râzi? mă întreabă Kim cu un ton puțin cam nepotrivit.

— Nu contează. Hai acasă, cred că mama și tata ne așteaptă, răspund.

— Logic că ne așteaptă dacă fiica lor mai mare se duce la magazin să își cumpere o amărâtă de pereche de blugi și o cămașă în carouri, la ora asta! Femeie, e sapte după-amiaza! se revoltă ea.

— Crem. O cămașă crem, o corectez.

— În dungi, carouri sau cerculețe, nu contează. Haideți odată că mor de foame, se bagă și Adam.

Ne urcăm în mașina lui și pornim spre casă. În mașină nu se aude nimic în afară de muzica de la radio. Kim stă pe telefon, iar Adam conduce foarte atent.

După aproximativ zece minute ne oprim în fața casei și în acel moment Kim începe să țipe ca descreerata. 

— Ce-ai femeie? o întreb cu ingrijorare.

— Nu pot să cred! răspunde lăsând o scurtă pauză între cuvinte.

— Ce-ai, mă? întreabă și Adam.

— Aștept concertul ăsta de vara trecută și în sfarșit se ține! Sigur trebuie să mergem! Sigur. Mamă! Tată! strigă din nou și iese din mașină.

Mă uit la Adam care și el se uită la mine și ne dăm ochii peste cap. Ieșim și noi din mașină și intrăm în casă. 

— Mami, tati! Am venit, strig destul de tare în timp ce mă descalț.  

— Știu, răspunde mama chicotind. A venit Kim mai devreme țopăind peste tot. Ne-a spus că se ține concertul ăla de care ne tot vorbește de vara trecută. A mai spus că trebuie cu orice preț să mergem. Eu nici măcar nu știu la ce concert se referă.

Încep să râd în timp ce îmi pun un pahar de apă și îl beau.

— Duceți-vă sus și vă faceți un duș. În zece minute e gata cina, adaugă tata venind din bucătărie.

— Ok, răspund eu cu Adam în același timp, după care ne bufnește râsul pe amândoi. Încep și părinții noștri să râdă o dată cu noi. De ce râdem mai exact nu știm, pur și simplu ne apucă.

— Hei! Pe mine m-ați uitat? vine și Kim de nicăieri.

— Nuuu! răspunde încă râzând Adam.

Începem din nou să râdem cu toții, de data asta alăturându-ni-se și Kim. Da' mult am râs azi!

Așa sunt serile noastre în familie: pline de râsete și veselie!

__________________________________________________

Hei dragilor. După lungi încercări în sfârșit am reușit să postez prologul acestei cărți. Sper să vă placă! Sincer, sunt foarte mândră de ceea ce am scris. ❤