Prizoniera fericirii

Capitolul 4

Mi s-a spus de atâtea ori că sunt mult mai matură decât ar trebui să fiu la vârsta mea. Copiii cu care eram în orfelinat mi-au reproșat că nu știu ce e aia copilărie, că nu știu să mă distrez la acei șaisprezece ani ai mei.

Dar cum poți să te distrezi într-un orfelinat? Cum poți să ai o copilărie cumsecade când ești într-un orfelinat, abandonat de familia ta? Cum poți să te prefaci ca totul este bine, cum să te comporți într-un orfelinat de parcă ai fi într-o vacanță, când nu ai pe nimeni alături de tine?

Da, recunosc, erau acolo niște persoane care aveau timp de noi, care ne îngrijau și spuneau câte o poveste în fiecare seară celor mai mici. Dar doar atât. Nu puteai să te simți iubit cu gândul că ești în acest loc, acest loc care mereu când îi auzi numele te gândești la niște copii abandonați și, de cele mai multe ori, maltratați.

În special eu. Eu nu am putut să cred că cineva mă iubește, să mă comport de parcă totul este bine, când defapt este departe de a fi așa.

Dar poate era mai bine dacă eram la fel de naivă și relaxată ca majoritatea copiilor. Poate că dacă eram așa puteam să trec peste mai ușor. Poate că viața mea ar fi fost altfel acum, când a sosit momentul să mă descurc singură.

Dar nu s-a întâmplat asta. Nu s-a întâmplat și trebuie să cred, să mă mint singură că nu am nevoie de iubirea unei mame, de sfaturile unui tată, de niște frați cu care să mă cert din nimicuri.

Trebuie... Dar nu știu cât voi putea să fac asta când deja lacrimile au început să mi se arate pe chip, când gândul la cum aș fi trăit cu familia mea, pe care, de altfel nu mi-o mai amintesc, mi se strecoară în minte.

Mă uit pe geam, melancolică, încercând cu greu să nu răbufnesc în mijlocul autobuzului. Îmi șterg delicat lacrimile, trăgându-mi, în același timp, nasul.

Afară este o zi ploioasă, întunecată. Parcă și vremea ține cu mine. Autobuzul e destul de enervant, o ia numai prin gropi. Hai ca ziua deja a început bine...

***

Mă așez pe canapeaua din piele a doamnei Anabbelle și mă fac comodă. Nici nu mă așez bine că se întoarce și dumneaei din bucătărie cu două cești de cafea.

- Poftim, îmi așază ceașca înspre mine, pe măsuța din lemn.

Zâmbesc, trăgându-o mai aproape.

- Poate ti se pare ciudat că te-am chemat să vorbim, dar cred ca era cazul, mai ales că acum ai un job și ai început să mergi la școală, spune aceasta.

- Da, sincer m-a luat prin surprindere apelul dumneavoastră, mai ales că a trecut o săptămână de când am vorbit ultima dată, atunci când am început munca, îi reamintesc.

- Așa este! Am avut ceva treabă în ultima perioadă, iartă-mă, scumpo.

- Nu este nimic, exclam. Dar care este motivul apelului..., întreb curioasă.

- Pai, mă gândeam că ar fi frumos să începem să îți căutăm familia, Care...

Fac ochii mari, fiind total plină de uimire. Nu mă așteptam la asta. Adică mă așteptam, dar nu tocmai acum. Îmi dreg glasul și încep să desenez orice, cu degetul, pe blugii mei cărămizii.

- E prea devreme, nu? se întristează dânsa.

- Păi... Da, poate este. Am ieșit de aproape trei săptămâni din orfelinat și nu știu cât sunt de pregătită de asta.

Iau o pauză, iar apoi adaug.

- Nu știu dacă vreau să îmi găsesc familia.

- Dar, Care. E familia ta. Dacă ei au avut un motiv întemeiat? încearcă să mă convingă.