Prizoniera fericirii

Capitolul 1

Mă trezesc din tranșă în momentul în care aud o ciocănitură în ușă. Îmi trec mâna prin păr să îl aranjez puțin și îmi dreg glasul. Mă dau jos din pat să îmi aranjez hainele ca să nu arate urât.

— Intră, strig.

În cameră intră ajutorul directorului, o femeie de treizeci de ani, scundă, dar destul de arțăgoasă.

—Te cheamă directoarea. Mergi la ea în cinci minute, îmi spune cu o voce ce indică dezgustul.

—Mulțumesc, răspund în timp ce schițez un zâmbet fals.

Mă trântesc înapoi în pat și mă gândesc la ceea ce tocmai mi-am imaginat. Am crezut că e real. Am sperat să fie real.

Păcat că de la șase ani nu s-a mai întâmplat asta...

***

—Cred că știi, domnișoară, că a venit momentul să părăsești acest orfelinat.

—Da, doamnă director, știu, răspund încet.

—Bine, până mâine trebuie să îți faci toate bagajele. Înainte să pleci trebuie să mergi la secretariat să semnezi niște acte. Atât am vrut să zic. Acum poți pleca! îmi spune aceasta cu indiferență.

—La revedere! exclam deranjată de tonul dânsei.

Ies pe ușa biroului și mă opresc lângă ea. Mă uit în jur să văd dacă e cineva pe hol, dar nu e nimeni. Mă sprijin de perete și oftez în timp ce mă gândesc la micul vis pe care l-am avut mai devreme, în camera mea.

Nu am reținut bine chipurile presupușilor mei frați și a părinților, dar asta mi-aș fi dorit. Dacă nu mai ţin minte nimic de la șase ani în jos, măcar aceste chipuri, care nu știu dacă sunt adevărate, să le fii reținut.

Mă dau de lângă perete și mă duc la mine în cameră ca să îmi fac micul bagaj, să pot scăpa de o grijă.

***

—Doamnă Annabelle, nu trebuie să mă ajutați atât. Vă sunt deja recunoscătoare pentru tot ce mi-ați dat în perioada aceasta. Chiar nu trebuie să vă deranjați, îi reproșez calm.

—O, nu, draga mea. Știi doar că dacă aș fi putut, te-aș fi adoptat. Îmi ești foarte dragă, scumpo. Ce vreau eu să îți dau nu e nimic în comparație cu ce ți-aș da, adaugă în timp ce mă ia delicat de mâini. E doar o mică locuință și un loc de muncă la o librărie. Te rog să accepți!

—O să accept doar pentru că și dumneavoastră îmi sunteţi dragă și pentru că mă rugați atât de mult. Chiar vă mulțumesc pentru tot! vocea mea sună ca și când mai am puțin și o să plâng, cu toate că așa și este. Îmi va fi dor de dumneavoastră! Aveți grijă să fiți sănătoasă la fel ca acum. Sper să ne revedem curând, adaug tristă.

—Desigur, Care. Ținem legătura. Acum urcă în taxi și bucură-te de viată, așa cum nu ai făcut-o niciodată, la propriu, lăcrimează în timp ce mă privește cu multă dragoste.

Dau din cap și mă urc în taxi. Îi dau biletul șoferului unde este scrisă adresa actualei mele case; privirea mea furișându-se spre doamna Annabelle. O iubesc mult și o respect și mai mult. A trecut prin atâtea pentru șotul ei, dar acesta a părăsit-o, trecând la cele veșnice. Ea este persoană minunată! E ca o mamă pentru mine, mamă pe care nu mi-o amintesc.

Uit de toate, afundându-mă mai mult în gândurile mele despre familie. Mă uita la șofer, un bărbat în jur de patruzeci de ani, cu o față obosita, plină de riduri. Sunt sigură că și el are o familie, o familie pe care o iubește și pentru care muncește zile la rând pentru a o întreține.

Îmi place să analizez oamenii, să îmi imaginez viața pe care o duc, povestea lor din spatele acelei priviri.

—Am ajuns, domnișoară, mă atenționează șoferul. Privesc spre el, așteptând să îmi spună cât costă cursa aceasta. Cinci dolari, vă rog, continuă acesta.

Îi dau banii, aștept să primesc bonul și ies pe portiera mașinii, nu înainte să îmi iau la revedere. Mă uit la blocul mare din fața mea și încă nu îmi vine să cred că am ieșit din acel orfelinat, că acum am viața mea și pot să fac ce vreau.

Înaintez spre bloc și mă îndrept hotărâtă spre apartamentul 35 al etajului 1. Perfect, din punctul meu de vedere.

***

Nu am nici o obiecţie referitor la apartament. E exact pe stilul meu. Micuț și simplu. La orfelinat nu am avut mare brânză, o cameră pe care o împărțeam cu încă doua fete, mobilată cu două dulapuri, trei birouri, o baie micuța și o oglindă. Bucătăria era la comun pe patru camere, asta însemnând că aproximativ doisprezece fete aveau acces a o bucătărie.

Cam nașpa, din păcate...

Apartamentul acesta e destul de mare în comparație cu unde am locuit până acum. Are o baie de două ori cât baia de la orfelinat, o bucătărie micuță, într-adevăr, dar utilată perfect; un living cu o sală de mese cât camera în care stăteam până azi și un hol micuț. Nu am nimic de comentat! Îi mulțumesc în gând doamnei Annabelle pentru ajutorul oferit, după care îmi despachetez bagajul.

După ce am terminat, mă duc în bucătărie să mănânc ceva pentru că stomacul îmi face în toate felurile din cauză că nu am mâncat decât de dimineață; acum fiind ora cinei.

Imediat ce am ieșit pe ușa dormitorului, îmi dau seama ca nu am nimic în frigider. Mă gândesc o clipă la o idee, iar spre fericirea mea, îmi dau seama că mai am în geantă un baton cu cereale și o cutie micuță de lapte cu gust de caramel.

Mă așez pe scaunul ce stă frumos așezat la măsuța de trei persoane și îmi savurez cele două produse, mulțumindu-mă cu ceea ce am, lucru făcut timp de peste zece ani în acel orfelinat...

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Revin cu primul capitol, nu prea strălucit, dar îndeajuns de bun pentru a vă introduce în firul adevărat al poveștii. Vor urma o groază de peripeții cu protagonista noastră, noi secrete și mult suspans. Sper că vă place! 

Nu sunt sigură dacă vă apar aliniate, asta din cauza Wattpadului, deci îmi pare rău dacă nu vă apar!

Până acum ce părere aveți despre Caroline? Vă aștept părerea în comentarii! 

Am vise mari cu această carte, să știți. 🙂