Prizoniera fericirii

Capitolul 2

          Tresar speriată din cauza alarmei telefonului care sună lângă mine. O opresc imediat, după care mă ridic la marginea patului; unde stau câteva minute pentru a îmi liniștii amețeala ce m-a cuprins. Asta a devenit o rutina deja. Mă ridic prea repede din pat și de aceea amețesc, așa că trebuie să stau pentru un scurt timp așezată.

          Când consider că mi-a trecut amețeala, mă ridic încetișor, îmi încalț papucii de casă și mă îndrept spre baie să îmi pot face rutina.

***

          Ies pe ușă, asigurându-mă că mi-am luat tot ce îmi trebuie pentru a merge la cumpărături și închid ușa apartamentului cu cheia. Cobor treptele blocului și ies din acesta. Trebuie să îmi cumpăr câte ceva de mâncare, de igiena și veselă. Îi mulțumesc încă o dată doamnei Annabelle pentru că mi-a dat și o sumă considerabilă de bani care să îmi ajungă până la primul salariu.

          Mâine încep jobul, pe care mi l-a găsit doamna Annabelle, la aceea librărie. Primul meu loc de muncă, spun pentru mine, zâmbind.

          Gândurile îmi invadează creierul, o mie de scenarii îmi apar în cap, toate în legătură cu ziua de mâine, de poimâine și tot așa... Nu știu cum o să mă descurc, nu știu dacă să merg la școală, nu știu ce se va întâmpla cu mine. Eu...vreau doar să duc o viață decentă, o viață normală, să nu mă gândesc la familia mea. Nu știu dacă ar trebui să îi caut sau cât de mult aș vrea să îi am lângă mine.

          Din neatenție dau cu mâna într-o geantă, aceasta căzând pe jos. O ridic imediat, o scutur și i-o înmânez persoanei cu pricina. Mă uit la fața ei, observând că este o adolescentă; îi dau vârsta de aproximativ șaisprezece ani.

     — Îmi pare rău! Nu am fost atentă. Mă gândeam la ale mele, îmi cer scuze, exclam pierdută. 

     — Nu este nimic, zâmbește fata. A fost doar o greşeală.

          Stă puțin și se uită la mine, parcă gândindu-se la ceva. După câteva momente, îmi spune calm.

     — Esti nouă în acest bloc? Nu te-am mai văzut până acum.

     — Da, am venit ieri. Mă numesc Caroline. Caroline Smith.

     — Kath Adam. Încântată.

     —La fel, adaug zâmbind. Trebuie să plec acum, dacă mă scuzi...

     —Da, desigur. Aș avea însă o întrebare. La ce apartament stai?

     —35, etajul 1. Acum chiar trebuie să plec. Mă bucur că te-am cunoscut și îmi pare rău pentru geantă, spun arătând cu degetul la geanta maro, acum în mâna posesorului ei.

     —Nu este nimic. O zi bună!

          O salut din cap și îmi continui drumul spre supermarket.

***

          Trântesc cele trei sacoși pline pe masa din sufragerie. Epuizată, mă așez pe canapea. Îmi masez picioarele, că poate mai trece din durerea pe care o simt în aceste momente. Acum ar merge un duș fierbinte și după aceea o carte bună, așezată comod în pat.

          Dau din cap, înlăturând gândurile acestea minunate. Am multă treabă. Trebuie să mă pregătesc pentru ziua de mâine la muncă, să aranjez cumpărăturile și să îmi caut o școală unde să merg. Oftez, ridicându-mă cu greu de pe canapea.