The Fault

Ziua 1

"The pictures that you sent me they're still living in my phone

I'll admit I like to see them, I'll admit I feel alone"

Îmi pare rău, scumpo, nu am avut curajul să vin la înmormantare. Eu încă refuz să cred că ai murit. Abia astăzi, la două zile după ce te-au băgat în groapa aia mi-am făcut curajul să vin să te văd.

-Ţi-am adus crini. Îmi amintesc cât de mult iubeai crinii. Mereu când treceam pe lângă florării mă trăgeai de mânecă şi mă rugai să îţi iau un crin, mai ştii? Odată ţi-am făcut o coroniţă din crini. Ai fost atât de fericită. Ai purtat-o toată ziua. Era mult prea mare pentru capul tău, încă îmi amintesc că îţi acoperea aproape toată faţa. Dar tu ai purtat-o oricum, nu ţi-a păsat de cum arătai cu ea.

M-am lăsat în genunchi lângă piatra funerară ce a devenit apărătoarea corpului tău.

-Sper că eşti fericită acolo sus, micuţo. Iar dacă eşti fericită, trimite-mi şi mie un strop de fericire. Promit că o să îl împart cu toată lumea, doar trimite-mi unul. Am mare nevoie acum.

Am privit piatra. Acelaşi gri monoton ca şi celelalte. Scris cu negru, aplecat, se afla numele tău. Annabel Brooke. Un pic mai jos se află şi o poză cu tine. Şi ce frumoasă eşti în ea.

-Încă îmi amintesc când ţi-am făcut poza aia. Nu aveai stare, te bâţâiai de colo colo prin foişorul în care ne aflam. Cu greu te-am convins să te aşezi, şi ai avut răbdare să îţi fac doar o poză. După ai început din nou să sari şi să faci piruete. Îţi aminteşti, micuţo?

Am zâmbit, amintindu-mi de propriul meu zâmbet din ziua aia.

-Eram fericit, micuţo, mă făceai fericit. Am fost atât de idiot să te las măcar o secundă să crezi că nu e aşa. Dar fapta a fost făcută, nu pot schimba trecutul. Oh, dacă aş putea, ce fericiţi am fi amândoi acum, probabil pe banca ta preferată din parc, pe care ne-am scris numele. Sau la tine în cameră, stând îmbrăţişaţi pe pat, privind pereţii pe care împreună i-am pictat... Îţi aminteşti când ţi-am pictat pereţii? Încercasem modelele şi culorile întâi pe hainele noastre.

Mi-am înghiţit propriile lacrimi.

-Ce rost are să plâng? Oh, dacă plânsul te-ar aduce înapoi, frumoaso, aş plânge toate lacrimile pe care le am. Aş plânge până m-aş usca de tot. Dar plânsul nu te aduce înapoi. Nu ajută la nimic.

M-am ridicat, ieşind de pe aleiuţa pe care se află mormantul ei. Fata cu ochii de ciocolată. Fata pe care am iubit-o. Singura fată pe care am avut-o în inimă. Fata care m-a lăsat singur. Aş face orice să o mai am o secundă în braţele mele. Aş da orice să o strâng lângă mine, să am ocazia să repar greşeala pe care am făcut-o. AB e moartă acum. Şi e doar vina mea.