The Fault

Ziua 2

"It's like we never happened, was it just a lie?"

Am decis să merg în parc azi. Am simţit nevoia să mă duc la foişor. Sunt total absent, parcă dintr-o altă lume. Trec agale pe lângă oameni grăbiţi, cu îngrijorarea tipărită pe faţă, posomorâţi şi istoviţi. Pur şi simplu merg pe lângă ei fără să îi bag în seamă, fără să mă bage în seamă. Lumea asta nu mă cunoaşte. Nimeni nu mă ştie. Doar ea mă ştia. Doar ea ştia cum să-mi aline suferinţa. Cum să mă facă fericit.

Când am intrat în foişor am crezut că o văd. De fapt, nu am crezut. Chiar era acolo. Stătea cu spatele la mine. Se uita pierdută spre lac. Acelaşi păr roşcat, lung şi creţ. Am vrut să o strig. Am vrut să alerg la ea, să o iau în braţe, să îi spun cât de mult o iubesc, cât de mult înseamnă pentru mine. Dar atunci s-a întors. S-a întors şi m-a privit confuză. Şi atunci am realizat că nu era ea. Fata asta avea ochii verzi, şi nu avea pistruii simpatici ai Annei. Plus că nu purta aparat. Micuţa mea purta aparat dentar.

-Scuze, te-am deranjat, i-am spus, întorcându-mă.

Şi am plecat. M-am dus direct la ea acasă. M-am aşezat pe patul ei şi am scos de sub el o cutie. Am căutat prin sertar după cheie, iar atunci când am deschis-o am scos din ea toate pozele. Am început să mă uit la fiecare în parte, să le analizez. Zâmbea în toate. Şi ce zâmbet frumos avea. Am pus din nou pozele în cutie şi am luat-o cu mine. Am pornit spre casa mea.

Mi-am pus toate pozele cu noi pe sforile agăţate deasupra patului. Nu vreau să uit cum arată. Nu vreau să îi uit ochii, nu vreau să îi uit zâmbetul.

-Singurul lucru pe care o să îl uit este vocea ta, micuţo. Peste câteva săptămâni nu o să îţi mai ştiu vocea. Va răsuna neclară şi îndepărtată în capul meu, iar eu voi încerca din greu să mi-o amintesc aşa cum era. Caldă, blandă, puţin sâsâită din cauza aparatului dentar.

M-am trântit pe pat, privind la sforile pline de amintiri atât de frumoase în trecut, dar atât de dureroase în realitate.

-O să îmi lipseşti, AB. În curând vei fi o amintire stinsă pentru toti. Dar, oricât de dureros ar fi, o să rămâi vie în sufletul meu, frumoaso. Pentru că tu ai motivul zâmbetelor mele. Tu ai fost totul pentru mine. M-ai învăţat cum să am încredere în mine, cum să nu ascult toate răutaţile celorlalţi. M-ai învaţat să trăiesc, micuţo. Si oricât m-ar răni să o fac, acum o să te ţin eu vie. În sufletul meu, în mintea mea, tu eşti vie, frumoaso. Cât timp o să trăiesc, tu vei trăi cu mine. Pentru că nu pot altfel, micuţo. Nu pot trăi dacă jumătate din mine a murit deja. Menţinându-ţi amintirea vie, mă menţin şi pe mine aşa.

O lacrimă mi-a alunecat pe obraz, disperată să fugă de durerea pe care o simt. Mi-aş dori să fie acum lângă mine... Dar nu e.