The Fault

Ziua 3

„I wish that I could wake up with amnesia

And forget about the stupid little things

Like the way it felt to fall asleep next to you

And the memories I never can escape”

Astăzi am stat toată ziua în casă.

-Nu pot să cred că nu mai eşti aici, scumpo. Azi de dimineaţa, când m-am trezit, am avut din nou speranţa că totul a fost un vis urât. Dar imediat cum am văzut pozele tale atârnate pe peretele meu mi-am amintit tristul adevar. Tu nu mai eşti, micuţo...

Acum stau spijinit de perete, cu o cana de cafea în mână, deşi e aproape miezul nopţii. Nu prea mai am noţiunea timpului.. Oricum nu aş putea să dorm ştiind că sunt vinovat de moartea ei...

Flashback

-Scumpo, ce s-a întamplat?

M-am apropiat de ea usor. Plângea. Îşi ţinea hanoracul strâns la piept şi plângea. Ma privea cu ochii ei mari, ciocolatii.Părul îi era ud de la lacrimi şi îi statea lipit pe faţă.

-AB, vorbeşte cu mine, te rog. Ce ai păţit?

Era pentru prima oară când Anna era distantă faţă de mine. Era pentru prima oară când plângea şi nu voia să o iau în braţe. Mi-am întins braţele spre ea şi s-a dat mai în spate. Căldura din ochi îi lipsea, zâmbetul dulce nu mai era. Vocea ei caldă a sunat ca un foşnet atunci când a rostit cele câteva cuvinte pe care le avea de spus.

-Am vorbit cu Josh... Luke, de ce i-ai zis lui Josh că nu vrei să mai ai grijă de mine?

Am oftat, apropiindu-mă mai mult de ea.

-AB, scumpo, nu i-am spus asta lui Josh..

-Ba da, i-ai spus că ma comport ca un copil, şi că nu o să mă maturizez niciodată.

Şi-a şters câteva lacrimi cu mâneca hanoracului, însă a fost în zadar, altele luandu-le locul în numai câteva secunde.

-Asa nu însemnă că nu vreau să am grija de tine, micuţo! De ce te grăbeşti mereu să tragi concluzii? I-am spus că am cea mai specială iubită pe care o poate avea un băiat. Şi m-a întrebat ce te face atât de specială. Aşa că i-am spus. I-am spus că eşti micuţa mea, şi că nu vreau să te maturizezi niciodată. Tocmai pentru că îmi place să am grijă de tine..

-Nu te cred!

-AB...

-Lasă-mă în pace! Dacă tot trag concluzii atât de repede, nu mai vorbi cu mine, ca să nu mai am de unde să trag concluzii!

-Anna, nu am greşit cu nimic.

-Ştiu, Luke, ştiu. E vina mea. Mereu e vina mea.

S-a întors cu spatele la mine şi a luat-o la fugă spre casa ei, probabil. O vreme nu m-am dus după ea. NU că eram supărat pe ea, dar eram trist. AB mereu a tras concluzii pripite, dar de data asta a exagerat.Am decis totuşi să o sun. Nu pot sta fără să ştiu că ea e bine. Mi-am scos telefonul, formând numărul ei din minte. Am ascultat linia sunând, şi cu fiecare bipăit eu deveneam mai speriat, mai îngrijorat...

După al treilea apel, am decis să merg după ea. Am părăsit foişorul, ducându-mă direct la ea acasă. Am întrat, am trecut pe lângă câinele ei fără să îl bag în seamă şi am intrat direct în camera ei. Am văzut hanoracul aruncat pe jos, cu mânecile ncă ude de la lacrimile vărsate şi pătate de rimelul ce a curs de pe faţa ei.

Am apăsat cu putere pe clanţa de la uşa băii, sperând să se deschidă. Speram ca Anna să fie acolo, să fie bine. Dar aveam un sentiment straniu că nu era. Eram sigur că nu era bine. Nu îi auzeam plânsetul, care în momentul de faţă chiar m-ar linişti. Orice sunet din partea ei, în momentul de faţă, m-ar linişti. Dar nu, AB nu scotea nici un sunet. Nu răspundea strigătelor mele, nu plângea, nu ofta, nici măcar nu cred că se mişca...

End Flashback

Mi-am scuturat capul cu putere, încercând să alung imaginea ei. Nu am vrut niciodată să o văd pe AB plângând. Deşi a plâns cu nopţile pe umărul meu, sau în braţele mele, niciodată nu m-am uitat la ea când a făcut-o. Acum că am văzut-o, cu rimelul scurgându-se încet, înnegrindu-i obrajii îmbujoraţi, cu ochii ei mari sticloşi şi cu buza de sus tremurându-i, am înţeles de ce nu am avut niciodată curajul să o privesc plângând. Acea imagine era sfâşietoare. A fost ca şi cum mi-a înfipt un cuţit în inimă, ca şi cum întreaga lume era aşezată pe umerii mei, iar eu trebuia să o ţin, să am grijă să nu cadă şi să se spargă în bucăţele, chiar dacă asta însemna să îmi rup fiecare os pentru a o proteja. Era o durere cumplită. Atunci am ştiut că am pierdut-o pe AB pentru totdeauna.

-Iubito, imaginea ta plângând mă bântuie. Încă mă doare să te vad plângând, chiar dacă sunt conştient că e în imaginaţia mea.

Am lăsat cana de cafea pe podea, punându-mi capul pe pernă. În ciuda faptului că a fost a patra cafea băuta în două ore, am adormit destul de repede... Gândindu-mă la ea.

_____________________________________________________________________

Şiii, a apărut şi capitolul nou. Îmi pare rău că a durat atât, dar am avut examenele, şi abia acum mi-a venit o idee demnă de un capitol de poveste. Sper să vă placă.