Împins în perete încep să respir din ce în ce mai greu.
Bătăile inimii atât de repede încât simțeam că inima vrea să evadeze.
— De ce ai plecat ? Parcă mă placeai ?
— Te plac. Și asta doare.
— De unde știi că eu nu te plac ?
— Dacă era să mă placi îmi spuneai asta în momentul în care ți-am înpărtașit sentimele mele față de tine. Dar nu ai făcut-o. Este clar că nu mă placi.
— Nu ai de unde să știi. Poate te plac.
— Bine spus „poate”, dar acesta este un categoric NU.
— Vei afla la momentul potrivit.
— Asta fiind când ?
— Nu știu. Cât de curând. Nu vreau să mă cert și cu tine acum.
— Nu m-aș certa cu tine niciodată. Te plac prea mult ca să pot face asta.
După acest schimb de replici se lasă o tăcere de plumb.
Mă privește fix și se apropie. Mă sărută, dar mă opresc la timp.
— Acum de ce te-ai oprit ?
— Pentru că tu nu mă placi. Faci asta ca să ma simt eu mai bine . Dar mai rău mă rănește. Nu vei fi niciodată al meu. Niciodată
Spun asta în timp ce plec grăbit din clasă. Lacrimile reci care-mi răcesc obrajii fierbinți îmi spală sufeltul murdar de pătimoasa iubire.
De ce îl iubesc ? De ce nu mă iubește ? De ce trebuie să sufar ?
De ce nu pot renunța la el ? De ce mă ține pe loc ?
Nu pot să găsesc un răspuns.
Ce știu sigur este că aș face orice ca să-l știu fericit.
#necorectat
