Moon

Prolog (2)

Continuarea prologului, din perspectiva lui, ghici ciupercă
ce-i, Dark Night. V-am promis prolog și la el. 

A trecut multă vreme, și totuși, nu și-a revenit. Nu știu ce se întâmplă cu ea. Stau lângă cușca ei. Nu-mi permit să mă mai apropii, mi-a omorât frații de atunci, încerc să nu stau lângă ea când scoate sunete ciudate și mârâie singură la aer. Când o mai prind că e conștientă de realitate, fur cârnați de la o măcelărie apropiată și îi dau să mănânce. Adevărul e că nu prea mănâncă iar oamenii o vizitează des și nici nu mă mai recunoaște uneori, de cele mai multe ori i se pare că semăn cu tata și-mi spune lucruri ciudate. Încerc să o țin departe de oameni, mușcându-i, dar primesc câte trei picioare în coaste din partea lor. Îi bagă de două ori pe zi ceva în piele, dar nu cred că e dureros, nu pare s-o doară. Cu tata vorbesc rar, nu ne prea vedem, dacă intră des în oraș oamenii for devenii alerți și îl vor gonii.

Într-o zi dormeam în spatele unor tufișuri în spatele cuștii ei. Eu am experiență cu oamenii, le cunosc limba:

– Pe zi ce trece e tot mai rău! Nu știu ce se întâmplă cu ea! Și-a devorat puii! Unul mai stă și o păzește douăzeci și patru din douăzeci și patru de ore! Deșii încerc să-i spun lui Heri să nu-l mai lovească când sare la el. Tot o face. Zice să e jumătate lup, e piază rea!

Era femeia aia, stăpâna mamei mele. Iar a venit să pălăvrăgească cu omul cu blană albă, lungă, care atârnă de el. (Nu cred că nu
v-ați dat seama ce e, nu? :)) e doctor).

– Nu știu ce să zic. Pare slăbită și deshidratată. Ce a spus doctorul Erinov? -spune punând pe ea o chestie ciudată lunguiață cu o cerc la capăt, părând foarte concentrat la ceea ce face.

– Că are cancer la plămâni și nu prea respiră cum trebuie. Și o tumoră la creier, nu știu dacă o afectează prea mult.

– Doamnă! Cum să nu o afecteze, e într-o stare deplorabilă! Nu știu dacă va mai rezista, eu spun să-i punem capăt suferinței! Hai să nu o mai chinuim, s-o ducem la centru s-o eutanasieze, ce spuneți?

Femeia începe să plângă.

– Doctore! Nu pot renunța la ea! O iubesc, am copilărit împreună! Afurisitul ăla de lup! Uite ce ia făcut! O să-l ucid când îl văd!

– Împerecherea nu a afectat-o, doamnă. Avea toate aceste lucruri de multă vreme și s-au dezvoltat în timp. Ați cumpărat-o?

– Nu, era mică și am salvat-o de la hingheri.

– Înțeleg. Ei bine, acolo e problema, probabil a suferit mult cât a fost în grija lor. Probabil ceilalți câini s-au luat de ea. Nu prea mai avem ce să-i facem. Eu spun să decideți acum.

Femeia stă un pic pe gânduri și începe iar să plângă.

– Bine, sunt de acord, s-o ducem la centru...

Omul dă din cap afirmativ și se îndepărtează.

– Mă duc să-i anunț ca să aducă dubița.

Femeia își ia fața în mâini și scotocește prin blana ei colorată. Eu ies încet din ascunzătoare, ajungând lângă ea. Se pune în genunchi și apasă pe o piatră ciudată gri, mai apoi ducându-l la ureche. Se aud bipăituri lungi, iar după o voce groasă de bărbat.

– Alo? Melisa? Ce sa întâmplat? De ce plângi?

– O, Heri! A venit doctorul! A spus că nu mai are șanse, o s-o eutanasieze! Ce mă fac? Nu mă pot despărți de ea! -spune femeia suspinând