Iubire de sânge

Capitolul 2

          Adormeam cu greu din cauza că nu mă simțeam bine, trebuia să îi spun să o prăjească carnea, dar nu vroiam să creadă că am pretenți și figuri. Într-un final am adormit și am intrat în tărâmul viselor, parcă eram într-un loc ciudat semănând cu o casă. Eram pe o canapea și așteptam pe cineva, dar pe cine? Bate cineva la ușă, bătea insistent încât să deschid careva. Mă ridic și merg spre ușă, deschideam și rămân surprinsă.

— Tu... Spuneam eu, speriată, vroiam să închid ușa în nas, dar el o împinge.
— Hei, nu te mănânc. Vreau doar să vorbim despre ceva important. Spune băiatul misterios.
— Tu ești vampirul ce m-a mușcat, pleacă și lasă-mă în pace. Spuneam eu, speriată și dându-mă în spate.
— Îmi pare rău că te-am mușcat, era nevoit să o fac. Spune băiatul misterios.
— Da, ce rău îți pare încât m-ai transformat în vampir. Spuneam eu, nervoasă.
— Dar, cum naiba să te transformi în vampir dacă nu era nicio lună sângerie. Spune băiatul misterios.
— Ce? Ce tot spui acolo? Spuneam eu, nedumerită.
— Când e luna sângerie și un vampir mușcă o ființă umană, așa cum ești tu, timp de o lună sau zece zile dacă e și ființa vrăjitor sau un demon. Dar, nu era nicio lună roșie atunci când te-am mușcat. Spune băiatul misterios.
— Serios? Chiar crezi că sunt proasta din spitalul nouă? Spuneam eu, uitându-mă urât la el.
— Nu. Spune băiatul misterios făcând ochi mari.
— În fine, acum dispari din visul meu. Aș dori să visez și eu ceva frumos, nu pe tine. Spuneam eu, serioasă.
— Și dacă eu vreau să visez pe tine? Spune băiatul misterios.
— Dispari!!! Spuneam eu, țipând la el ca să mă lase în pace și încercam să mă trezesc din vis sau coșmar ce-o mai fi.
— Nu vreau, nu îmi poți porunci sentimentelor mele. Spune băiatul misterios.
— Of!!! Exclam puternic și plecam nervos de lângă el.

          Făceam pași mari și repezi ca să scap de el, nu mai puteam de nervi pentru ce mi-a făcut. Mă opresc și mă uit în jur, gândindu-mă.

— Nu eram într-o casă? Cum naiba am ajuns fără să trântesc ușa? Ciudat! Aaa...stai, visez. Ce proastă mai sunt! Spuneam eu, confuză.

          Merg până ce dau de o cărare, oare unde duce cărarea? Of...visele sunt foarte confuze în care îți dau fiori și confuzii. Chiar îmi doresc să mă trezesc din coșmarul acesta că mă sperie, văd pe cineva care stă rezemat de un copac și citește o carte. Stai, puțin! Cum poate să citească o carte aproape de o...mă uit în jur și un șoc mic...PĂDURE? Desigur, nu prea mă uit pe unde merg și se întâmplă să am mari necazuri, dacă nu mă uit în jur pe unde merg. În fine, merg spre acela care e rezemat, nu știu dacă e un el sau o ea. Mă apropii și îi văd fața, era un el care citea profund cartea. Dar, ce carte citea? Mă dau în jos să văd ce carte citea, coperta cărți era o lună cu un chip pe ea, avea ochi de femei și era ochii de culoare roșu ca trandafirul. Cartea se numea...hm... Misterele a Soarelui și a Lunei. What? Ce caută cartea bunicii mele lui?

— Ce caută cartea mea la tine? Spuneam eu, nervoasă.
— ...

          Citea în continuare și ignorându-mă, pe bune? Of...ce mă fac cu el? Nici nu cred că m-a auzit, oare să spun și mai tare ca să audă?

— Hei, ce caută cartea mea la tine? Spuneam eu, strigând tare.
— Nu mai striga că nu sunt surd. Spune băiatul.
— Dacă nu ești surd, de ce nu mi-ai răspuns? Spuneam eu, încrucișând mâinele la sân.
— Nu am chef de tine și să îți răspund. Spune băiatul.
— Ce caută cartea mea la tine? Spuneam eu, repezită.
— Ce carte? Spune băiatul, uitându-se la carte și la mine.
— Da, aceea la care te uiți și o citești. Spuneam eu.
— Dar nu e cartea ta ci a mea. Spune băiatul.
— Ha...serios? Spuneam eu, trăgând cartea și luând-o.
— Ce naiba faci? Dă-mi-o! Spune băiatul, supărat și se ridica repede de jos.
— La acest lucru acționezi și răspunzi. Spuneam eu.
— Și ce te interesează pe tine de mine? Dă-mi cartea înapoi. Spune băiatul, nervos.
— Nu dau nicio carte, îmi aparține mie dată de bunica mea. Spuneam eu, nervoasă.
— Hm... Bunica ta? A fost cumva un vampir? Demon? Dvampir? Hunter? Spune băiatul.
— O bunică normală. Spuneam eu.
— Un om normal, nu ar avea cartea aceasta,dacă nu e un vampir și ce am specificat înainte. Și cum o cheamă? Spune băiatul.
— Ce te interesează, cum o chema pe bunica mea? Spuneam eu, uitându-mă urât la el.