Iubire de sânge

Capitolul 6

        Edgar, îmi explica tot și m-a lăsat singură afară pe balcon. Mă ridic și merg spre baie, mă uit în oglindă și mă văd pe mine care aveam o cicatrice nici mică și nici mare, dar era urâtă și nu îmi plăcea fața mea.

   — Cine sunt cu adevărat? Mi-e frică de mine, trebuie să îmi ascund stările mele.

      Oftez lung, dau drumul la apă ca să umplu cada; îmi prind părul în coc și îmi dau hainele de pe mine jos. Opresc apa, mă bag în cadă și mă las pe spate astfel încât mă aprofundez adânc în interiorul meu și mă gândesc, cum am ajuns în starea asta. Eram o simplă fată care avea o familie normală și curată, acum sunt murdară ca un vampir care caută un colac de salvare. Puțină experiență să cunosc alți oameni noi, că fiind vârcolaci...vampiri.....mai trebuie să mai cunosc demoni.....vrăjitori.....zombie? Neah....cer prea mult și nici nu vreau să cunosc mai mult de atât.  Mi-e frică pentru ce o să urmeze în continuare în viața mea de acum. Oare, chiar există cu adevărat ceea ce am visat? Brrr.... Chiar serios, nu mai exagera așa de mult că e prea mult pentru a gândi negativ și la propriu comun că nu o să mai existe multe specimene care poate nu ar exista. Apa, începe să se răcească și mă ridic și îmi pun un halat alb pe mine. Înainte să îmi pun halatul, mă uit la rana mea de pe gât care nu prea e cine știe ce.  Acum, pe bune vorbind....nu am nicio haină cu care să mă îmbrac, mai ales lenjerie intimă. Ies din baie și văd pe pat, lenjerie intimă și o rochie bleumarin cu mâneci scurte.  Și o pereche de balerini tot bleumarin. Mă gândesc, cine o adus în cameră dacă nu am auzit nimic? Nicio ușa deschisă? Iau un prosop să mă șterg pe corp, ca să nu stau așa în halat.  Mă îmbrac prima dată cu lenjeria intimă, apoi mă îmbrac cu rochia care era până la genunchi, nu reușeam să mă închei la fermoar care era în spate. Îmi e greu singură să mă îmbrac cu o rochie, dacă era ceva mai confortabil fără rochie, mă îmbrac mai bine și nu mă mai chinuiam să mă închei la fermoar la spate. Simțeam o mână rece pe spatele meu, parcă mă ajută să mă închei la fermoar. Mi se tipărea puțin frică pe fața mea, mă întorc cu fața spre aceea persoană care era Edgar.

— Cu mare plăcere. Îmi zâmbea....
— Tu, mi-ai adus hainele care erau puse pe pat?
— Da, nu îți place modelul? Vrei să îți dau altă culoare sau model?
— Nu.... Și cum ai intrat în cameră și nu te-am auzit intrând?
— Pe furiș. Hai, la cină....ți-am pregătit eu cu mâna mea, mâncarea.
— Mulțumesc, mă uit ciudat la el.

Îl urmez și mergeam în living, unde era o masă lungă cu lumânări aprinse și mâncarea pusă pe masă. Una la stânga și una la dreapta. 

— Oare, câte persoane încap la masa aceasta?
— Treizeci și doi.
— Ce? Pe bune? Doamne....parcă aș sta într-un palat regal plin de regi și prinți sau prințese.
— A fost odată, acum nu prea....
— De ce?
— Ne așezăm?
— Unde? Că sunt prea multe locuri disponibile la masă.

L-am urmat pe el și mă așează la mijlocul mesei în partea dreaptă, el în partea stângă tot la mijloc. 

— Mă simt ciudat, nu prea mi-e comod să mănânc așa. Dar, fie...
— Te vei obișnui....

Sau poate nu..... Cine știe ce gânduri mai are și acest Edgar..... Mă uit la masa unde am fost așezată, era ciorbă, carne, garnituri,salate, sos-uri, apa și vin. Îmi pun ciorba în bol și mănânc, fără să mă uit în față.

— E bun?

Eu fiind în capătul celălalt al lumii, nu prea auzeam cum trebuie. Dar, spun și eu că....

— Da, e bun.
— Să ai poftă.
— Mulțumesc,la fel și ție.

E ciudat, să mănânci la o ditamai masa și să ne țipăm unul la celălalt când mâncăm. Mi-am terminat cât de cât să mănânc, beau apă aproape două pahare și ceva; mă ridic de pe scaun și iau farfuriile din fața mea, astfel încât să duc în bucătărie ca să le spăl. Dar, unde ar trebui să fie bucătăria? Că nu cunosc întreg palatul....