Exces [+18]

Capitolul 12

~Juliet~

Dacă uram ceva mai mult pe lumea asta acel ceva era faptul că nu mai puteam dansa. Auzisem foarte clar cele spuse de doctor, câteva săptămâni bune de recuperare, fără dans, fără mişcări prea brutale şi multă. Uram faptul că a trebuit să-l acopăr pe Marco, însă trebuia să trecem de regionale. Era o agitație imensă, mai ales că ecchipa câștigătoare avea să ajungă la naționale, iar Anne își dorea acest lucru cu ardoare.

Dar durerea de la gleznă nu era la fel de mare ca cea din suflet. Alesese lupta în locul meu. Alesese ringul și pe mine m-a împins spre brațele unui necunoscut.

Mi-am ridicat privirea spre ușa de la intrare. Era între deschisă și îl puteam zări pe Dean vorbind cu doctorul, probabil cu privire la recuperarea mea. M-am târât mai aproape de marginea patului pe care stăteam și prinzându-mă de cadrul de metal al patului am încercat să mă ridic. Am privit în jos, spre piciorul meu care acum era în ghips și am oftat prelung. M-am sprijinit cât am putut de bine și, într-un final, cu dureri îngrozitoare și mult efort, m-am ridicat.

Am făcut câțiva pași, însă durerea insuportabilă pe care o simțeam m-a făcut să mă opresc. M-am sprijinit de perete și am împins cu degetele ușa, dschizând-o mai mult. Imediat ce m-am oprit în tocul ușii, Dean m-a fixat cu privirea. Am mai făcut un pas, încercând să părăsesc salonul și arătându-i că mă pot descurca și singură.

Dean veni imediat în spatele meu și îsi îndreptă mâna spre mine însă și-o retrase imediat văzându-mi privirea.

— Nu te forța. Doctorul a spus să o iei ușor și ai să te recuperezi. Ai nevoie doar de odihnă, zise pe un ton încet.

L-am privitt sceptică și am continuat să merg, ignorând ceea ce-mi spunea. În zadar se ținea după mine și încerca să mă susțină, ba mai mult să mă convingă să renunț și să mă odihnesc.

— Nu renunț, Dean! Trebuie să continui să mă antrenez, trebuie să ajung la naționale, nu mă pot opri acum când sunt atât de aproape.

Într-un târziu se poziționă în fața mea și mă prinse cu mâinile de ambii umeri parcă țintuindu-mă locului. Ochii săi verzi mă priviră cu seriozitate în timp ce îmi spuse apăsat:

— Juliet, cât rău mai vrei să-ți faci singură? Ești și așa grav rănită și nu mă refer la picior!

Își slăbi strânsoarea de pe umerii mei, fiind totodată mai aproape de mine făcându-mă să-l privesc mai încruntată.

— Știu că-ți dorești asta, dar ai făcut tot ce se poate ca echipa ta de dansatori să ajungă acolo. Trebuie să iei o pauză. Tu chiar vrei să se agraveze și să nu mai poți dansa vreodată?

Am înghițit în sec gândindu-mă la ultimele sale cuvinte. Dacă avea dreptate și nu mai puteam continua? Până la urma urmei, dansul era tot ce-mi rămăsese acum. Îmi găseam un refugiu, o poartă spre o altă lume unde puteam fi liberă exact ca păsările când se înalță spre văzduh. Când auzeam muzica și corpul meu începea să se miște pe acele acorduri și ritmuri, mă deconectam perfect de la întreaga agitație din jur, însă când melodia se termina, reveneam cu picioarele pe pământ, reveneam în mijlocul haosului.

M-am lăsat moale și l-am privit din nou, lăsându-l să mă convingă să iau o pauză de la toată această agitație, deși în sufletul meu aș fi vrut să continui. Știam că-mi va fi greu să mă țin departe de poante și de muzică, dar pentru câteva zile puteam încerca. Aveam să-mi umplu timpul cu alte lucruri cum ar fi pictatul sau cine știe... poate reveneam la o veche pasiune de a mea, o primă iubire: pianul. Merita să încerc ceva nou, până la urma urmei nu avea să deranjeze pe nimeni și până la naționale mai erau aproximativ trei săptămâni, aveam timp suficient să mă recuperez.