Exces [+18]

Capitolul 14

~Juliet~

Am tras aer adânc în piept, simțind cum întreg corpul mi se relaxează și scap de senzația de teamă. Am continuat să merg, acoperindu-mi bine capul cu șalul pe care îl luasem în grabă din casă. Auzisem când descuiase ușa, dar crezusem că aveam timp cât să nu-i văd ochii. L-am evitat, lucru pe care îl voi face mereu de acum. Era de nerecunoscut, iar rănile vizibile pe care mi le lăsase îmi dovedeau că nu era de joacă. Dacă până acum reușise să mă facă să mă simt specială, seara trecută m-a distrus complet. Nu știam ce să mai cred despre el, nu știam dacă trebuia să-mi acult inima și să fac pași mărnți și siguri spre el sau să mă îndepărtez. Nu ştiam ce ar fi mai bine pentru el, pentu noi.

Am înaintat rapid spre o bancă din celălat capăt al parcului. Zona de acolo era mult mai liniștită și era locul perfect în care să-mi limpezesc gândurile. M-am așezat cu greu din cauza durerii ce mi-o provoca glezna, dar de îndată ce am reușit am simțit cum frigul îmi pătrunde prin pluoverul gros pe care îl purtam. Am ignorat senazația de frig, gândindu-mă la noaptea trecută. Eram obosită, dar mi-am forțat corpul să rămână treaz. Am cântat a pian ore în șir așteptându-l să vină. Eram pregătită să-i vorbesc și să trec cu vederea faptul că m-a abandonat în timpul spectacolului, dar apoi... apoi a deveni un monstru greu de controlat și a reușit să mă distrugă.

Am oftat prelung și mi-am lăsat capul pe spate privind spre cer. Fulgi mici de gheață dansau ușor spre pământ. Parcă și cerul plângea odată cu mine. Îmi puteam da seama că plâng căci obrajii îmi ardeau în locurile în care lacrimile alunecau, iar mai apoi frigul îmi brăzda chipul.

Nu mă interesa cât e de frig, nu-mi păsa că trupul îmi cerșea odihnă sau că durerea mă paraliza. Sufletul îmi înghețase în clipa în care și-a revărsat furia asupra mea, în clipa în care am crezut că avea să mă omoare, în momentul în care mi-a spus că mă urăște.

— Cu ce-ți greșesc? am gândit cu voce tare în timp ce-am lăsat o ploaie de lacrimi să-mi spele fața.

Simțeam cum corpul începe să-mi ardă din interior spre exterior. Prin vene începuse să-mi curgă ură, mă uram pentru simplul fapt că el mă ura. Aș fi vrut să dispar, aș fi vrut să plec cât mai departe de toate astea, dar la dracu! Nu o puteam face. Ceva, și anume el, privirea lui, mă făceau să mă opresc. Nu-l puteam lăsa din nou aici, nu acum când vedeam că are nevoie de mine mai mut ca niciodată. Trebuia să-mi revin, trebuia să mă pun pe picioare. Trebuia să lupt pentru amândoi, până când avea să-mi spună chiar el să mă opresc, dar cum? De fiecare dată când îl priveam îmi aminteam de noaptea trecută, îmi aminteam de ura cu care mă privea, inima-i era acoperită de venin.

Mi-am șters repede lacrimile și am încercat să zâmbesc cât mai larg în clipa în care am auzit niște pași hotărâți venind spre mine. Vorbisem cu Dean să ne întâlnim aici la ora două, dar ca de obicei ajungea mai devreme. Aseară aș fi vrut să ieșim doar la o cafea, să depănăm aintiri, însă acum planurile se schimbaseră.

Fredona o melodie numai de el știută, de parcă ar fi cel mai fericit om de pe planetă, și nu-l condamnam. Arăta bine și era înstărit, avea tot dreptul să fie fericit, spre deosebire de mine.

— Nu știu ce părere ai tu dar e o zi numai bună de petrecut timpul cu cea mai bună companie pe care o poți avea din lume, zâmbi ca un tembel și apropie. Ce-ai zice dacă ne-am duce undeva unde să bem ceva cald?

Am zâmbit. Un zâmbet șters, însă nu unul care să-l facă să se îngrijoreze. Nu era cazul, mai ale că nici nu observase faptul că până acum am plâns. Ochii mei roșii nu l-au îngrijorat, ceea ce era bine, mai ales că nu aveam de gând să-mi deschid sufletul, din nou, în fața lui. Nu aveam de gând să-i spun de cele întâpmplate aseară, după plecarea lui.