Așteaptă-mă Dincolo De Moarte

Aflarea vestei cea groaznică

Aveam 12 ani! Obișnuiam să ies pe stradă împreună cu fratele meu și vecinii mei să jucăm fotbal. Era vineri. Știind că tata va scăpa mai devreme de la lucru, toți copii îl așteptam în fața străzii pentru a-l ruga să se joace cu noi. Vedeam cum toți îl iubeau și admirau. Fratele unei vecine mereu îmi spunea în spiritul de glumă a-l nostru:
-Uite-l pe director că vine. De data asta pare vesel . Iar o tras la măsea?
- E de unde,Andu. După muncă merge ceva acolo.
De ce îi se spunea așa? Provenind dintr-o familie săracă cu patru frați, a fost foarte muncit de la vârsta de 12 ani,îi plăcea foarte mult să se îmbrace la costum cea ce îmi plăcea. Dar nu înțelegeam mai exact de ce face asta. El nu a fost director. Era un simplu om care lucra la o vulcanizare la ieșire din oraș. Un bărbat înalt, cu parul lui șaten, iubitor de familie și de prieteni. Cu un caracter bun, respectos. Dacă te vedea pe stradă de cinci ori te saluta. Descurcăreț și foarte răbdător în a face totul perfect. Așa era tatăl meu! Ajungând în fața străzi și văzând că îl așteptăm toți, în mintea lui presupun că vedea cât de mult îl iubim toți. Ajungând în fața casei și rugându-ne toți să iasă afară la un fotbal, mereu ne spunea :
-Lăsați-mă să mă duc să-mi schimb hainele să bag o ciorbă făcută de Tania și vin la voi. Să vedeți după ce încingem o partidă de fotbal. Ali dute în spate la Andrei și cheamă-l afară la un fotbal.
-Acu să trăiți! Râzând eu
După ce termină de mâncat și se îmbracă cu hainele de casă, iese în fața casei și nu ne vede pe nimeni. Noi toți copii eram în curte la Cătălin un prieten și așteptăm să fluiere să ieșim la joacă. Măi avea tata un fluierat de zici că e fluier de poliție ce mai. Îmi aduc aminte acum două săptămâni la un concert că ne îndreptăm către scenă așteptând culoarea verde și un grup de fete trece pe roșu. Odată fluieră tata cât îl tine plămânii și se sperie alea de crezu că e poliția.
Ieșim toți din curte, aducem o bucată de cretă să desenam porțile și începem să jucăm. Ne ia și ne împarte el exact cum făcea pe vremuri când a fost antrenor la echipa de fotbal din sat și începem. Pe la ora 21:00 fratele mai mare a vecinei mele, Andu se gândi să facă un foc în mijlocul străzi și să spunem povești.
Trecuta-u câteva luni și tata se simțea rău. Nu știam de ce. Vedeam doar o gâlmă care ia apărut în zona maxilarului în partea dreaptă. El spunea mereu că este de la măsea dar pe zi ce trece creștea. Mama, văzând asta sa dus la mama vecinei mele care era medicul nostru de familie și ia spus ce se întâmplă. La chemat la dumneaei în casă pentru a-l consulta. Nu știa nici ea ce este cu asta. Îi dăduse să facă niște injecții. Dar degeaba nu-și făcea efectul. După o lună, hotărăște să își facă operație în oraș. Mama îl tot ruga să o facă mai bine la București dar el mereu spunea:
-Ce nu aveți încredere în ăștia de la noi?
-Ascultă-mă! E mai bine la București acolo te tratează mai bine decât aici.
-Deja am făcut programarea la chirurgie peste o săptămână. Am un prieten care mă operează.
-De ce nu vrei să-i ceri părerea medicului de familie? Te așteaptă la poartă la ea să vorbiți. Mama este acolo.
Din rugămințile mamei va ieși din casă și va sta de vorba cu doamna doctor care îl va sfătui să meargă la București pentru a face.
-Sărut mâna, doamna Stoica!
-Să trăiești, Puiule! Ia zi cum te simți? Am auzit ca vrei să faci operația aici?
-Da, ați înțeles perfect.  Mă simt mai bine puțin. Nu mă doare dar mă deranjează când mănânc. Eu sunt convins că aici vor opera bine.
-Te rog eu nu face asta. Dute la Spitalul Militari în București îți dau numele unui bun prieten și spune-i ca eu te-am trimis.
-Am înțeles! Mă voi duce la București pentru a mă opera. Sărut mâna!
Săptămâna următoare, tata și mama sau dus către București pentru a se programa pentru operație dar acolo l-au internat pe loc pentru investigații.
Peste două săptămâni a avut loc operația. Totul a decurs bine până într-un moment când medicul chirurg care la operat o vede pe mama și îi dă o veste tristă:
-Care este Ungureanu de aici?
-Aici sunt. Ce sa întâmplat?
-Acum vi la mine? Tu ști ce are soțul tău?
-Nu!? Nu știu!
-Are cancer pulmonar!
Auzind aceste lucruri, mama era devastată de veste. Încercând să îi dea bani pentru operație, doctorul îi spune:
-Ia-ți bani! Nu am nevoie de ei. Iai și fă-l bine. E prea tânăr.
El nu știa de ce boală suferă. Toți ne feream săi spunem. Dar într-o zi, mergând la doctor pentru a-l vedea, acesta îi dă vestea cea groaznică. El a avut un moment de panică în care a țipat foarte tare și a vrut să sară pe balcon. Era terminat. Nu îi venea să creadă. Toți acești ani frumoși se vor termina repede. Tumora începea să crească din nou ajungând la plămân, unde urma a doua operație. Aici doctori au hotărât să-i scoată un lob din părea stânga al plămânului pentru ca tumora să nu se răspândească. Operația era scumpă și nu aveam bani așa că rudele ne-au ajutat cu toți banii necesari
Operația a decurs perfect. Zilele de recuperare a fost pentru el unele de refacere. A suportat acupunctura bine, acel tub renal care te făcea să plângi când îl vedeai care pentru mulți alți pacienți a fost o reală încercare de a-l suporta. Mama în permanență a stat cu el și îl îngrijea. După operație a fost transferat la terapie intensivă din câte îmi amintesc unde avea tot ce îi trebuia.
Peste o săptămână, eu împreună cu fratele meu, bunica mea și o verișoară, am mers la spital să-l văd. Pe mine când l-am văzut ma apucat o tristețe văzându-l în fața mea. Era schimbat dar în putere. Ne ia pe amândoi în brațe și ne pupă pe frunte. Pe mine ce-i drept mai mult. După ce am intrat în salonul de terapie intensivă el a vrut să vedem Bucureștiul și vroia foarte mult sa mergem în Herăstrău pentru a se plimba și a uita pentru o perioada de tot. Nu îmi venea să cred că deși suferea de această boală el totuși se simțea bine și era vioi și vesel cum era de obicei. La un moment dat, bunica mea a vrut să mergem la spitalul în care am fost internat timp de șase luni din cauza unor probleme de sănătate în care corpul meu nu putea lua în creștere. Ajungând la spital, domnul doctor care a avut grijă de mine plecase cu cinci minute înainte ca eu să ajung să-l văd. Asistentele care au recunoscut-o pe bunica mea a întrebat cine este cel mare. Nu îi venea să creadă că sunt sănătos și arăt bine. După aceasta, ajungem prin fața circului din București ajungând la Herăstrău. Acolo tata a avut un moment de relaxare și distracție împreună cu fii lui. Ne-am dat cu cartul, am transverat lacul cu bărcuța. A fost frumos. Se făcuse aproape de seară și trebuia să plecăm spre casă. În drum spre spital, vedeam ca își schimbă starea. În mintea lui, vroia să vină cu noi acasă,așa că cam la vro două luni a venit acasă. Se simțea mai bine,ieseam des prin parc sau la meciuri de fotbal. Se pensionase deja, dar acele femei citind diagnosticul dat de medici, el i-au spus că este încă apt de muncă. Cum se poate așa ceva? Ele chiar nu vedeau gravitatea boli? Nu aveau ochi să vadă? Nu înțelegeam asta. Eram prea mic. Cum pot să lase un om bolnav grav să lucreze.
Într-un final îi face pensie dar varia foarte mult. Nu știa ce sumă de bani lua exact. Îmi aduc aminte că am fost la un meci de fotbal împreună cu el și după terminarea meciului, am fost la locul lui de muncă. Dorea foarte mult să poată lucra din nou dar doctorii nu i-au dat voie să ridice absolut nimic. Nici măcar un bidon de apă de cinci litri. Stând câteva ore pe acolo, la un moment dat vine șeful său care se bucură că-l vede. Îl ia să vorbească cu el și îi dă un plic cu o sumă de bani spunând :
-De azi înainte, acesta este salariul tău indiferent dacă nu mai lucrezi.
-Mulțumesc, dar nu trebuia!
-Taci că meriți!
Ajungând acasă, tata îi arată mamei plicul cu bani și se bucură văzând că ține la el și la familia lui.