2015
Intru în spital destul de nervoasă pentru că urmează să-i donez bărbatului ce m-a abandonat când eram mică , celule din măduva mea osoasă. Ciuda mă înțeapă până în vârful degetelor de la mâini pe care le strâng în pumni atunci când îi spun asistentei de la birou numele meu. Îmi este puțin frică, nu am avut niciodată tangențe cu spitalul, dar am venit pentru ca mama mea să se oprească din plâns.
Aceeași asistentă mă conduce într-un salon privat, unde îmi indică să mă schimb în niște pijamale și să mă așez pe pat. Sunt uimită de felul în care a început să mă privească după ce i-am spus numele meu și a aflat că sunt fiica lui. Probabil a aruncat în stânga și în dreapta cu bani, încă de când a ajuns aici. Deși asistenta mi-a transmis că tatăl meu dorește să mă vadă i-am dat un răspuns negativ și am continuat să stau pe pat ca pe ace din cauza emoțiilor.
Ușa salonului se deschide timid, iar un cap brunet răsare de după ea făcându-mă să o iau razna.
- Ce cauți tu aici? Ieși afară!
Îi zic chiar înainte ca ea să deschidă gura, dar în ciuda la ceea ce am zis, intra în cameră.
- Voiam doar să îți mulțumesc că faci asta.
- Nu o fac pentru el. Dacă era după mine nici nu mă întorceam în Seul, așa că nu îmi mulțimii.
Femeia înțelege într-un final că nu doresc să o văd mai mult și iese în sfârșit lăsându-mă singură. E mai mare decât mine cu nouă ani, putea de asemenea să fie sora mea dar ea a născut în urmă câteva luni un copil, fratele meu, pe care nu l-am văzut. Nici măcar nu știu cum îl cheamă, nu știu dacă ar trebui să îl urăsc și pe el...
Asistenta revine, de data aceasta însoțită de cineva și îmi administrează un somnifer în perfuzie apoi mă scoate din salon pentru a merge în sala de operații. Și tot ce vreau este să merg mai repede acasă fără să îmi întâlnesc tatăl meu.
Simt niste înțepături puternice în zona mijlocului și îmi deschid ochii doar ca să îi închid strâns câteva secunde mai târziu. Sunt învelită până la piept cu un cearceaf alb și am o perfuzie ce e aproape goală. Durerea se estompează după câteva minute și mă ridic în șezut deși amețeala pune stăpânire pe mine. Trebuie sa plec cât mai departe din locul ăsta. Îmi scot perfuzia din mână și părăsesc patul în căutarea hainelor mele. Este destul de ușor să dezbrac pijamalele largi de spital și să le înlocuiesc cu vechile mele haine. Amețeala îmi trecuse cu totul, tot ce mă mai incomodează acum e doar durerea suportabilă ce îmi înconjurată trunchiul.
Deschis ușa salonului cât să fac loc corpului meu să iasă și o închid la loc. Mă sprijin de ea, de îndată ce o amețeală puternică îmi lovește capul și simt cum picioarele sunt pe cale să îmi cedeze.
- Domnișoară.
Asistenta ce mi-a adimistrat anestezicul înainte de operație mă prinde de brațe, ca să nu cad, și își întoarce capul spre stânga.
- De ce ați coborât din pat? Nu aveați voie!
Reușesc să îmi întorc capul în aceeași parte, și simt că regret mai mult cu fiecare secundă în care îmi mențin privirea pe scena din fața mea. El e în scaun cu rotile, râzând în timp ce acea femeie ține în brațe un copil; fratele meu, și alți patru băieți sunt alaturi de el. Cei din agenția lui.
- Vă rog să intrați înapoi în salon.
Vocea asistentei le atrage atenția iar ochii lor se focusează pe mine. Privirea tatălui meu e pe mine, și nu îmi place.
- Lasă-mă.
Durerea și amețeala îmi trec, datorită furiei și împing asistenta din fața mea începand să fac pași mari spre ieșire. Îl aud cum mă strigă, și aud roțile căruciorului său dar nu m-aș întoarce nici dacă ar fi ultima oară în care îl văd.
Realizez că plouă doar după ce cobor scările spitalului și mă opresc în loc, debusolată. Caut alarmată câteva secunde telefonul și îl scot din buzunarul gecii de blugi pentru a chema un taxi.
De îndată ce închid conversația, o mâna se așează pe umărul meu, acum ud, din cauza ploii cu stropi mari. E unul din băieții ce era lângă el.
- Tatăl tău vrea să te vadă.
Vocea lui curată îmi umple urechile, și îmi trag umărul din palma sa. Nu vreau ca cineva din jurul tatălui meu să mă atingă.
- Păcat, eu nu.
Părul îmi e ud și lipit de frunte, la fel și al lui. Respirația lui e zgomotoasă, semn că alergase ca să mă prindă din urmă.
- Are nevoie de tine...
Râd. Să râd e singurul lucru care îmi trece prin minte atunci când îl aud.
- Și eu am avut nevoie de el... o să îi treacă.
Ochii mei și cei ai străinului se întâlnesc pentru câteva secunde și simt cum pielea începe să mă furnice. Arată mult mai bine in realitate, dar din păcate suntem în tabere diferite.
Taxiul meu oprește la câțiva pași distanță și mă apropii de el. Băiatul încă așteaptă nemișcat, în ploaie, iar înainte să mă urc în mașină mă uit pentru ultima dată la el.
- Te rog, spune-i să nu mă mai caute.
Diva
Probabil e o idee frecată mult, dar îhh idk o să fie altfel
