Unfair Love; Wonho

Prolog: Last Page

          Trecându-și degetele peste fotografie, și-a mușcat cu putere buza inferioară, nepăsându-i de durerea fizică provocată atâta vreme cât această acțiune i-ar putea împiedica lacrimile din a mai curge. Totuși, durerea interioară, cea sufletească, era una prea mare, iar poza din mâna sa trezea sentimente mult prea puternice și grele. Inima îi bătea cu putere, iar pieptul îl durea, dar asta nu-l oprea din a privi acea fotografie. Pe atunci, ea chiar părea împlinită în brațele sale. Fericirea se putea citi pe chipurile amândurora. Asta, ori ea fusese o actriță atât de bună și experimentată, încât reușea să mimeze orice sentiment și să-l facă pe brunet să cadă de fiecare dată în capcana sa.

          Și-a închis ochii pentru o clipă, trăgând aer în piept, în timp ce mâna sa a mototolit imaginea care avea să-i rămână în minte ca o amintire frumoasă ce se transformase într-una dureroasă și urâtă. Una de care vrea să scape, pe care vrea s-o uite, dar totuși ea nu se clintește. Rămâne acolo și îl va chinui până va simți că cedează psihic. Îi va aduce aminte din nou și din nou de povestea la al cărei final nu a putut participa, ci doar a privit de pe margine cum ea, fata pe care o iubea din tot sufletul său, scrisese ultima pagină a cărții lor fără ca măcar să ceară părerea coautorului. Și astfel a rămas el prins, înlănțuit și torturat de o iubire ce s-a transformat sau poate că încă de la început a fost una unilaterală.

          A strâns fotografia în pumn și și-a redeschis ochii care erau acum împăienjeniți de lacrimile amare în care se tot îneca în ultima vreme. Doar gândul că a fost atât de ușor de păcălit îl enerva la culme și, condus de furie, a aruncat cu mingea formată de poza distrusă în perete. A tras apoi în fața sa albumul și a scos fiecare fotografie, rupând-o în bucăți mici, exact cum a procedat și ea cu inima lui. Pierzându-și răbdarea, s-a ridicat de pe podea și a lovit cu piciorul albumul, aruncându-l până în colțul celălalt al camerei. Printre buzele-i întredeschise, un strigăt de disperare și-a făcut loc să iasă. A început să arunce, să distrugă tot ceea ce a găsit în calea sa în timp ce lacrimile îi brăzdau chipul, venite parcă din niște izvoare ce nu aveau să sece vreodată. Măsuța răsturnată, vaza primită de la sora sa și așezată de aceasta pe măsuță – spartă, pernele de pe canapea aruncate. În scurt timp, totul devenise un haos, iar el, creatorul acelei dezordini, a căzut ostenit în genunchi, gâfâind și începând să plângă zgomotos, simțind cum nici aer ca să respire nu mai avea. Când a plecat, tânăra a luat într-adevăr totul cu ea. I-a furat până și ultimul strop de umanitate.

          Ușa casei sale s-a deschis și, deși Hoseok a auzit-o, nu s-a deranjat să se ridice și să vadă cine e.

          — Oricine ai fi, poți să te duci dracu'. N-am nevoie de nimeni aici, a spus, privirea fiindu-i în pământ, iar glasul răgușit, genunchii durându-l din cauza rănilor provocate de bucățile de vază spartă.

          — Oppa! o voce speriată s-a auzit dinspre ușă, deținătoarea acesteia privind șocată dezastrul provocat și ipostaza în care brunetul se afla.

          Hoseok a înghițit în sec atunci când a recunoscut acel glas ca fiind al surorii sale. N-a îndrăznit să-și ridice privirea. Se simțea prea jalnic, îi era scârbă de propria persoană, îi era rușine de propriile acțiuni și îi era teamă s-o privească în ochi. Oricum nu ar fi reușit să-i distingă prea bine chipul din cauza ceții ce-i pusese stăpânire pe privire. A lăsat un oftat să-i iasă printre buzele uscate și crăpate. În doar câteva zile, ajunsese de la extaz la agonie.

          A tresărit atunci când a simțit mâinile firave ale șatenei strecurându-se pe sub ale sale, însă nu s-a împotrivit. Fata l-a ajutat să se ridice și să se deplasese până la canapea, căci plânsul și întreaga agitație îl secaseră de orice putere. Și-a mărit ochii atunci când i-a zărit rănile din genunchi ce îi pătaseră blugii albaștri. A dat să se îndepărteze ca să caute ceva cu care să-l trateze și panseze, având de gând ca mai apoi să curețe sufrageria, însă Hoseok nu i-a permis. Și-a încleștat brațele în jurul ei și și-a așezat capul pe abdomenul ei.

          — Mă doare, s-a plâns acesta, strângând materialul bluzei acesteia între degete.

          — Nu-ți face griji, mă voi ocupa eu de rănile acelea. Doar ai puțină răbdare, ca să caut dezin–

          — Dar cu cele interioare cum rămâne, Siyoon-ah? De ele cine se va ocupa? A-alea... Alea sunt cele mai dureroase, a murmurat cu glasul tremurat, suspinând.

          Ochii șatenei s-au umplut de lacrimi la vederea fratelui său într-o stare atât de deplorabilă. Ar fi vrut să-i poată șopti în acele momente cuvinte liniștitoare, încurajatoare, însă s-a rezumat doar la a-l cuprinde strâns cu brațele și la a-și plimba palmele pe spatele brunetului, sperând că-l va putea calma astfel. Știa că orice cuvânt rostit atunci l-ar fi putut răni și mai tare.

___________________________

Bine ați venit la încă un eșec marca Jelly Lee.

Vreau să încep prin a-i ura „La mulți ani" acestui om care-mi înveselește fiecare zi fără ca măcar să fie conștient de acest lucru. Douăzeci și cinci de ani de când Lee Hoseok s-a născut și totodată o lună de când tot el, această persoană minunată de zâmbetul căreia nu cred că mă voi putea sătura vreodată, mi-a devenit bias suprem. Îți mulțumesc pentru că mă faci să râd, să plâng, să fiu exagerat de geloasă atunci când îți întâlnesc admiratoarele, să simt cum inima mea o ia razna atunci când văd poze cu tine și cum te îndrăgesc și mă îndrăgostesc de tine pe zi ce trece, tot mai mult. Te iubesc, domnișorule Lee. La mulți ani, modestul meu!

Nu mă întrebați de ce scriu de parcă el ar citi asta. Respectați-mi obsesia, vă rog frumos.

Sper să vă placă și să nu uităm că pe lângă ziua lui Seok, e și 1 Martie, deci... O primăvară frumoasă tuturor. Saranghae~