Unfair Love; Wonho

Capitolul VI: Chaotic

           Câteodată, cea mai bună metodă de a uita este să îți reamintești. Atâta vreme cât există dorința de a merge mai departe, să-ți exteriorizezi emoțiile și să le accepți existența până când dispar este o vindecare graduală, dar curată, completă, care nu lasă răni sau remușcări.

           Hoseok își dorea extrem de tare să treacă peste, și-a dorit din momentul în care i-a văzut împreună cu proprii ochi. Deși primul gând ce i-a venit atunci când l-a văzut stând în ușa sufrageriei a fost să se retragă în altă cameră și să-i lase pe ceilalți să se descurce, asta ar fi însemnat să fugă. Și se săturase să fugă.

           A avut într-adevăr nevoie de timp pentru el, pentru a se calma, pentru a-și pune gândurile în ordine. Însă izolarea de realitate nu-l ajuta la nimic mai mult de atât. Se putea ascundea de ei și poate chiar era necesar până avea să atingă o oarecare stabilitate emoțională, dar de amintiri nu s-ar fi putut ascunde nicicum, niciunde.

           Poate că acea gură de aer din ziua precedentă îi mai limpezise puțin mintea sau cel puțin modul de a gândi, dar petrecând timp cu ceilalți a realizat că nu se schimbase de fapt nimic, cu sau fără Hyungwon și Nara. S-a putut bucura de prezența lor pentru că în afară de sentimente și încrederea în anumite persoane, totul rămăsese identic. Viața sa ar fi putut continua la fel, fără să-i îndepărtese pe cei dragi, fără să se adâncească în gânduri singur mai mult decât îi fusese necesar. Știa că starea sa avea să fluctueze în continuare, dar nu își dorea să mai piardă timpul stând pe loc. Fiindcă nu pierduse săptămâni, ci ani.

           Probabil tot acest flux de gânduri îl făcuse să-l privească în ochi pe Hyungwon, în așteptarea unui răspuns. Imaginea băiatului ce adăpostea în spatele său o anume persoană îi apăruse imediat în minte, însă cum furia momentului nu mai exista, acum îl sâcâia doar gustul penibilului. Poate că în viitor s-ar simți capabil să-i întâlnească pe cei doi întâmplător pe stradă, dar pe angajații acelui local niciodată. Și el s-ar fi catalogat drept antagonistul poveștii de ar fi avut ocazia să privească scena din exterior.

           — Tu chiar nu ai pic de rușine, așa-i? a întrebat Kihyun, fiind probabil prima dată când îl înfruntă, deși în fond el fusese cel care le spusese tuturor.

           — Kihyun, vezi-ți de–

           Dacă nu ar fi menținut contactul vizual cu Hoseok, probabil și-ar fi dus replica până la capăt, însă privirea tăioasă a brunetului l-a oprit instant. Kihyun era de asemenea pregătit să se ridice și să-l oprească el personal din a mai continua, dar a renunțat imediat ce a văzut semnalul mâinii lui Hoseok de a nu interveni.

           — Hoseok, putem vorbi? a întrebat, privind apoi în jur și observând cum toți ochii erau asupra lui, așteptând lacomi orice mișcare greșită pentru a-l ataca. Singuri...? a continuat mai mult pe un ton șoptit, dar nu a ratat reacția lui Jooheon ce pufnise batjocoritor.

           — Întreabă-i pe ei dacă putem, eu nu-i pot da afară.

           Hyungwon a înghițit în sec.

           — Vă rog... le-a cerut, întorcându-se către ei cu ochi rugători, știind totuși că în momentul actual nu avea niciun efect asupra lor.

           Cei cinci s-au uitat mai întâi la Hoseok, sperând că afirmația îi fusese una de natură sarcastică, menită să-i prelungească chinul lui Hyungwon. Expresia brunetului era însă una serioasă, iar atunci când au obținut aprobarea lui, s-au resemnat și s-au ridicat, îndreptându-se spre bucătărie.

           — Cinci minute doar, amice! i-a transmis Jooheon, strângându-i umărul într-un mod deloc afectiv înainte de a-și urma prietenii.