STORY

I

Te-ai gândit vreodată că eşti cu totul altcineva decât eşti în realitate? Că eşti un intrus în propria-ţi fiinţă şi că totul ce ţi se întâmplă în acest moment e doar un vis, un vis care se va termina la fel cum se termină toate visele. Iar într-un moment dat totul se va stinge. Te trezeşti şi vezi că nu mai eşti copil, că totul nu mai este ceea ce părea altădată. Farmecul fericirii a căpătat cu totul alt sens. O stare de amorţire se aşterne în suflet, tristă și singuratică.

Acel moment când crezi că toţi îţi sunt duşmani şi nimănui nu-i mai pasă de ceea ce simţi, este momentul când urăști toată lumea și preferi să rămâi singur, decât într-o companie prietenoasă. Şi nu mai auzi nimic bun în adresa ta, numai critici şi nemulţumiri, tot așa de parcă laudele au dispărut complet de pe agenda zilnică. Oricine pe care îl credeai prieten cândva a început a se folosi de tine, iar când ai nevoie de ajutor toţi îţi întorc spatele de parcă nici nu te cunosc. Se pare că tipicul "seen" a devenit brusc la modă.

Mă întreb, care e problema? Ce se întâmplă? De ce mă simt așa? Vocea mea interioară mă ghidează, vrea să poată fi auzită, să mă audă toţi. Să strig lumii Stop! Aici sunt! Trăiesc! Exist! Dar, pentru ce să strig? Dacă nimeni nu mă va auzi, dacă toţi vor trece pe lângă, fără măcar să privească o clipă spre mine. E trist. De ce? Oare sunt eu singura care trece prin asta? O simt adânc în suflet, aici. Simt că sufletul nu-mi mai aparține, el este stăpân pe propria-și formă de existență. Pentru moment mă aflu aici, dar nu mereu a fost așa. Și nici nu-mi va aparține veșnic. El este liber, în voința sa, dar eu? sunt doar un adăpost.

Nimeni nu are nevoie de mine, şi nici eu de ceilalți, de parcă eu sunt ce mai neajutorată fiinţă, ştii? Nimic nu se va schimba pe această planetă dacă voi pleca de aici, poate chiar pentru totdeauna. Dar să nu exagerăm. Totuși mă simt aiurea și simt, simt că ceva nu e bine, că ceva s-a schimbat. Zilele trec în zadar, una după cealaltă, atât de repede încât singură mă mir, parcă n-am facut aproape nimic azi, dar deja apune soarele. Unde se scurg secundele? Zilele? Anii? De ce să ne mai gândim la ele dacă deja au devenit istorie. Habar nu am ce mi se poate întâmpla mâine, de aceea mă simt profund recunoscătoare că am avut ocazia să trăiesc astăzi. Și totuși care e sensul? E plictisitor să trăiești aceeași zi de mii de ori. Aceeași rutină zilnică, aceeași privire mohorâtă diminețile și seara, același ceai în ceașca preferată, ce poate fi mai simplu?

Totuși sunt momente când mă cuprind gândurile și cu puterea lor evadez din trupul meu real, iar spiritul mi se înalță undeva atât de sus, într-o altă dimensiune. Această călătorie durează numai câteva clipe, și, în același timp, se pare că durează zile întregi. Calea de întoarcere se petrece cu viteza luminii - m-am întors la viață. Privesc îndelung propriile brațe, e liniște, trăiesc. Îmi văd reflexia în oglindă, sunt eu. Respir. Da, aceea chiar sunt eu. Și parcă nu aș fi eu. Nu aici, ci acolo, în lumea mea interioară. Simt că amețesc, dar nu, e-n regulă, sunt bine. Voi trece și de asta.

Privesc spre cer. Albastru. Doamne, ce norocoase sunt păsările, ele ne privesc de sus, din cer și se minunează de dezordinea ce se petrece pe pământ, ne veghează făr de-ncetare. Oare cum este să zbori? Să simți plutirea, vântul, cerul, nemărginirea. Nu suntem noi meniți să-i judecăm pe ceilalți, ceilalți sunt cei care pe noi ne judecă. Invidiem păsările, dar nici ele pe noi mai puțin.