Lumina lunii ne lumina chipurile. Acum doar ne uitam unul în ochii celuilalt. Sau în fine... eu cu ochiul meu, mă puteam uita întra lui. Mâna sa mi-a dat șuvița căzută pe față și peticul de pe ochi. Dintr-un ciudat reflex, după ce mi-a dat jos peticul de pe ochi am ridicat mâna să îmi acopăr partea aceea. El îmi prinse mâna zâmbind, mi-o sărută și îmi mângâie cu tandrețe partea aceea a feței.
- Ești mai frumoasă fără acea bucățică de cârpă pe ochi. Spuse el îmbrăţişându-mă cu forță. Preț de câteva minute am stat îmbrățișați în liniște.
- Jade? Hannibal? vocea tatei m-a făcut să tresar undeva în interiorul meu; însă m-am desprins de Hannibal încet, ca și cum nu se întâmplase nimic și mă rugam să nu fi observat sărutul meu cu el.
- Ce se întâmplă?
- Am avut o mică descărcare nervoasă...
- Alteța Sa, Jade a avut nevoie doar de o mică consolare. A trecut prin mult prea ,multe evenimente care au un impact semnificativ față de emoțiile, psihicul și sentimentele sale. Tocmai îmi spunea acum ceva minute că și-ar fi dorit să nu-l fi băgat pe Darin în seamă când o tot ataca, deoarece poate acum, Markus ar mai fi fost în viață. Nu vreau să fac pe psihologul; însă consider că poate ar trebui să petreci ceva timp cu fiica ta. Ca și martor, eu, am văzut cum a reacționat când „mama" a simțit moartea lui Markus și cât de dureros a fost să își țină lacrimile, doar ca să fie acolo pentru ceilalți „copii" ai ei. Spuse Hannibal.
- EI bine, eu...
- Jade, promit că mâine ne vom petrece ziua cu tine. Am fost atât de preocupați în ziua aceea să ne salvăm, pe urmă să îl plângem pe Markus, iar mai apoi cu tot războiul acesta încât se pare că am uitat că ești doar un copil...spuse mama, vizibil înduioșată.
- Recunosc că, în tot ce s-a întâmplat în ultima perioadă, am cam uitat amănuntul acesta...și îmi pare rău Jade. Adică, ceea ce vreau să spun, Jade, este că am forțat niște lucruri sensibile din viața ta și nu m-am comportat din cap în coadă cum ar fi trebuit. Înțelegi ce vreau să spun, este destul de mare...
- Syrus... spuse Hannibal.
- Sau cel puțin așa încerc să îmi impun că ești. În realitate, de obicei...
- Syrus, spuse mama
- De cele mai multe ori, adică într-o proporție de nouăzeci din o sută te consider tot un copil mic. Copilul meu mic, căruia nu vreau să îi se întâmple nimic.
- Și în restul de zece până la o sută sunt Regina. Spun râzând.
- Exact.
- În regulă, atunci vorbim mâine. Eu mă voi retrage. O seară frumoasă vă doresc! Le spun și plec spre părinții mei.
- O seară frumoasă, Alteță.
- Asemenea, Jade! Spuse mama, iar când am ajuns în dreptul ei m-a sărutat pe frunte. Îmi continui drumul prin grădină, admirând munca lui Atticus și a lui Sir Jonathan. Toți trandafirii din grădină erau înfloriți.
Camera mea era din plin luminată de lumina lunii. Și aveam o priveliște de poveste. Mama și tata, stând pe o băncuță, admirând marea sub lumina lunii. Inspir zgomotos ,iar un mic zâmbet mi-a apărut pe chip. Două bătăi în ușă m-au făcut să-mi revin din transă; însă nu și să-mi iau privirea de la părinții mei.
- Intră! Spun legându-mă la capotul din satin. Două brațe mă cuprinseră ca-ntr-o îmbrățișare, o bărbie mi se așeză pe creștetul capului și de abia pe urmă am observat că într-una din mâni era cel mai înflorit trandafir din grădină.
