Dragostea învinge mereu...

Cap. II: ♡Împrejurimile♡

Am si ajuns la vila bunicilor mei. Ne așteptau în drum. Cu ochii înlãcrimați "buna Kio", cum o alintam eu, m-a îmbrãțișat strâns dupã care mi-a adresat o întrebare:

-Unde îți este prietenul?

-Poftim? Ce prieten? Nu am niciun prieten...nu-mi trebuie.

-O sã-ti trebuiascã când o sã-l vezi pe Kim Min-seok. (Xiumin)

-Pe cine?

-Îți spun înãuntru, pitico!

Bunica avea felul ei aiurit de a-mi glumi. Pentru ea rãmâneam piticã si la bãtrânețe, se referea la înãlțime. În acest caz, semãnam cu ea.

În anii trecuți, nu ne vizita foarte des...nu o mai vazusem de patru ani, doar pe web.

Și, de fiecare datã îmi scotea ochii cã nu mi-am gãsit jumãtatea. De parcã nu aveam timp!

Camera mea era sus,aveam fereastra spre stradă. Patul era de două persoane,tapetul era albastru, culoarea mea preferată si cel mai important lucru era pianul. Muzica era totul pentru mine. Făceam cursuri de pian de patru ani si ce îmi plăcea cel mai mult la bunici, era faptul că puteam cânta toată ziua,si nu-i deranjam ca pe tata.  Bunica era în bucătărie,pregătea cina si nu ştiam de ce face atât de multă mâncare. Mama era la vecinii noştri care stăteau vizavi. Era ciudat cum de încă nu stăteam la masă vorbind tâmpenii, ci fiecare îşi vedea de treabă. Bunicul era în atelier. Se ocupa cu reparatul unui motor de maşină. 

-Te-ai plictisit draga mea?  Mă întrebă buna Kio în timp ce spăla vasele...

-Puțin. Dar îmi va trece! Mă gândeam să ies undeva,dar nu am cu cine. Poate mâine voi merge cu mama la cumpărături.

-Poate îți arată Kim cum stau lucrurile pe aici. E un băiat educat...abia aştept să-l  cunoşti.

-Doamne buna...sunt aici de foarte puțin timp, şi tu deja vrei să mă îndrăgostesc. 

-Doar vă împrieteniți,sentimentele se află doar atunci când le trăieşti!

Am dat ochii peste cap si am ieşit în bucătărie grăbită. Buna Kio nu mai apucă să zică nimic,căci mă făcusem nevăzută. 

Seara urma sã fie lungã. Vecinii noștri erau invitați de mama la noi, pentru a cina împreunã. Buna Kio îmi povestise de bãiatul vecinilor noștri, care urma sã vinã la cinã. Eu nu știam de existența lui, deoarece nu am mai fost vreodatã în Guri și nici nu doream foarte mult sã-l cunosc.  Eram mai strictã în privința bãieților, îmi dedicam timpul pentru muzicã și nu voiam ca altceva sã mã distragã din aceastã pasiune. Buna Kio aranja masa, scaunele și mâncarea în sufragerie. Eu încã eram în camera mea, preocupatã de niște note care nu-mi ieșeau.  Când, deodatã ușa mã deconcentrã; era bunica! 

-Theo, ai de gând sã te izolezi aici? Imediat o sã coborâm jos la masã, și am sã-ți dau ceva. Ceva ce pentru mine a fost foarte important, și nu oricine are personalitate s-o poarte

-Despre ce vorbești? Ce ai sã-mi arãți? 

-Despre asta...

Era o rochie, o rochie din dantelã de culoare roz. Era foarte frumoasã, fãcea parte din trecutul bunicii mele și asta mã fãcea sã mã simt specialã. Îmi venea greu sã cred cã mi-o încredințeazã mie, voia s-o port în seara cinei. Chiar nu înțelegeam de ce. Era doar o simplã cinã cu noii noștri vecini, și nimic interesant. 

Am probat rochia, eram fascinatã de acea bucatã de material ce conținea atâtea amintiri. Avea un miros specific, un miros închis, de dulap. Dar era intactã și curatã.