Era atât de frumos. Absolut totul. Mă lăsam purtată de notele muzici ce dansau în jurul încăperii, dominând totul. Viorile se transformau în sirene ce aduceau oceanul împreună cu ele. Pianul stătea și admira peisajul fredonând sfios și el din melodie, iar toba stătea în pieptul meu ea fiind bătăile inimii mele deja transformată în țigară și fumată fără milă.
Greutatea realității mă părăsise, când țipetele sirenelor mă făcuse să tresar din dans. Picioarele începuseră să-mi înghețe. Ciorapii de argint cusândumi-se pe ele împreună cu firele de sânge ce ieșeau din înțepăturile acelor, ce nu mă ascultau când le imploram să se oprească.
Părul mi se pierdea în undele de vânt la fel ca și cerneala neagră într-un pahar de apa ce nu mai are scăpare, însă cerneala mea nu avusese șansa de a fi albastră ca și oceanele, ci neagră ca și întunericul ce călăuzește stelele în fiecare seară,când luna plânge după soare și întunericul plânge după lumină.
O umbră îmi crease neclaritate în privire ca apoi să zăresc o pădure. Iar plânsetul cuiva mi-a atras atenția. Apoi am zărit un corp ce stătea lângă un copac însă cu spatele la mine. Ne fiind capabilă să îi văd chipul. Am încercat sa îl salut însă vocea mea nu părea să fie prezentă, din gura mea neieșind nici un fel de sunet. M-am îndreptat spre el însă am fost doborâtă pe jos de o lovitură în piept. Durerea mă copleșise iar restul...restul s-a pierdut împreună cu mine.
Am deschis ochii priveliștea findu-mi înecată iar apoi o pană neagră începu sa pice ușor de sus. Am tresărit frecându-mi ochii cu dosul palmelor însă n-am zărit nici o pană nicăieri. Iar apoi un fir de par îmi căzuse în față. Câteodată cred că ar trebuii să îmi încui imaginația într-o cutie și să-mi vopsesc părul probabil, însă țin prea mult la el. E la fel de negru ca sufletul meu, însă el reușește să își ascudă tristețea chiar dacă e descoperit.
# helou lume. deci da. capitol nou. plictiseală nouă by me.
