//Sper să vă placă și m-aș bucura să îmi spuneți ce ați înțeles sau ce părerea aveți. Vă pup.
Astăzi te-am văzut. Într-un sfârșit am reușit să te găsesc, iar de data asta nu te voi lăsa. De ai ști cât te iubesc. Ochii aceia verzi ca tulpina unui trandafiri. Câteodată țepii din ei reușește să împunga fără sentimente și totul acel ceva te face să vrei să îi culegi. Duritatea din tine mă provoacă și parcă nu te-ai schimbat nici un pic. Ești exact la fel ca și ultima dată când te-am privit. Doar că sub ochii tăi, văd întuneric. E un nor plin de ploi ce îl înconjoară, și câteodată lacrimile ce plouă în tine se strecoară și afară. Acele trei lacrimi de astăzi. Ce încercau să escape prin porii tăi de zăpadă. Mi-a adus aminte de acel moment. Mă întreb dacă mai ști sau îți amintești. Dacă ăsta e motivul lacrimilor tale ce mă-nțeapă în suflet. Însă, ști...mă întreb dacă și tu mi-ai simțit lacrimile în care speram să mă înec și să îmi dispară durere prin ele. Atelin, oare mă mai iubești? Chiar dacă mi-am pătat sufleu cu gândul că mă vei urâ mereu vreau să-ți aud vocea spunându-mi din nou că mă iubești.
Stăteai în mașină. Te uitai pe geam gândul tăi fiind fașcinat de cum peisajul de pe geam ce se transforma în valuri de culori fără șanse de vreun contur. Și te întrebai de ce toate astea trebuiesc să ți se întâmple ție. Te gândeai de ce oamenii sunt asa egoiști. Ca tot ce fac pentru alți e doar o cale spre unul din favorurile lor. Cat de dezgustata erai de cum cineva poate atât de ușor sa distrugă ceva ce iubește. Cum poate pur și simplu sa le facă rău celor ce ar murii în chinuri pentru acea persoana. Cum unii reușesc pur și simplu sa șteargă totul asa de simplu ca atunci când ștergi soarele din coltul foii tale de hârtie și nu lași decât o umbra, apoi nu te mai uiți la ea. Nu te mai uiți că acolo, adânc galbenul acela aprins se mai vede, dar preferi să îl acoperi, sau să ștergi mai tare. Așa unii distrug chiar și ultimul lucru fericit din viata lor. Doar își descoperă egoismul și șterg totul cu el. Însă motivul din care plângeai, tot nu l-ai spus.
Te priveam adânc și sentimentu de dependență îmi revenea doar privindu-ți chipul. Piele ta alba nu și-a pierdut puritate nici un pic. Aveam o poftă drăcească să îți ating din nou chipul, să te simt lângă mine din nou fără vreo frică, cum că cineva ne-ar putea descoperii. Ți-am privit din nou o a patra lacrima căzând. Am încercat să ți-o prind ca să pot simții și eu din otrava ei, să îți simt și eu durerea însă nu s-a încumetat sa mi se ofere pe degetul întins spre obrazul tău fin, și pur și simplu a trecut peste continuând să îți curgă pe gât în jos, pe acea piele dulce ce o iubeam atât de mult. Vroiam să o opresc dar nu puteam face asta și mă durea.
Mi-aș fi dorit să pot să îți storc norii de atâtea lacrimi otrăvite și să îți aduc raze în ei, ca mai demult când te priveam cum cercetai soarele stând întinsă pe jos fără ca măcar să-ți pese de rochia ta albă. Tu admirai soarele, și chiar și eu făceam la fel, însă preferam să âl privesc prin ochii tăi. Mai ți minte cum îmi povesteai despre tristețe. Că nu puteai vedea înțelesul ei, că în conceptul tău nu vezi vreun motiv pentru care ceilalți să fie triști. Că lumea ar trebuii să privească lucrurile luminoase, în așa mod încât să își alunge întunericul și sa mențină lumina în ei. Să nu o întunece, iar acum, acum te privesc îmbibată în întuneric, alungându-ți lumina din tine, și lăsând norii să te umple de lacrimi, și mă întreb. oare de ce ai început să urăști lumina?
După un timp ți-ai rupt privirea de la geam și ai îndreptat-o spre feița din poala ta. Am încerca să o cercetez mai atent. Aveam norocul că dormea. Altfel, sper sa nu fi ruinat totul. Parul ei se mesteca cu fârfurile părului tău. Erau ca și raze de soare în beznă. Puneam să simt inocența din ea și recunosc că mă copleșea, și pe gânduri mi-a picat dacă ea ar putea fi acea lumină ce te-ar putea salva. Sau ne-ar putea salva. Însa asta nu e decât o altă speranța de a mea ce nu face decât să îmi chinuie conștința.
•1•
