În mintea unui autor

Capitolul 1

M-am trezit, forțat, în jurul orei unu noaptea. Sufeream de insomnie de mai bine de cinci ani așa că nu era nimic neobișnuit. M-am ridicat în capul oaselor, am căscat până mi-au dat lacrimile și târșâindu-mi șlapii pe parchet m-am îndreptat spre bucătărie. Îmi era sete și foame, deși îmi propusesem să nu mai mănânc în toiul nopții. De fapt, nu îmi era foame. Totul pleca de la creier. Creierul te păcălește de cele mai multe ori că ți-e foame, asta din cauza stresului, când de fapt tu nu ai nevoie decât de un pahar cu apă. 

Începuse luna Septembrie. Afară se auzea ropotul ploii reci care prevestea începutul toamnei de care nu-mi fusese prea dor. M-am grăbit să închid geamul pe care-l rabatasem pentru a aerisi bucătăria și m-am întors la dulapul suspendat unde țineam paharele și cănile. Chiar îmi era foame, poate totuși ar fi trebuit să mănânc ceva în loc să mă înfometez... Am strâmbat din nas, mi-am umplut paharul, l-am dat repede peste cap și am închis ușa în urma mea. 

Eram gata să mă arunc din nou în pat și să mă foiesc până când m-ar fi luat somnul, dar laptopul care rămăsese aprins mi-a captat atenția. Mai aveam de scris un singur capitol și totuși... totuși îl lăsasem baltă mai bine de o lună. Îmi era dor să scriu, să mă pierd în lumea creată de mine unde totul părea a fi exact așa cum îmi doream și unde puteam oricând să fac să fie soare atunci când ploua. 

Am oftat, petrecându-mi vârfurile degetelor peste tastele tocite. Motivația mă părăsise întrutotul. În fond, care era rostul? M-am chinuit ani de zile, am tot scris și am tot rescris și nu am reușit să fac nimic. Am trântit clapeta laptopului și m-am lăsat pe patul moale. Zero mesaje... Nici pe telefon, nici pe facebook... Speram să văd un mesaj de la Mathew, dar ceream prea multe. Mat, era cel mai bun prieten al meu, dar de multe ori aveam impresia că era mai mult de atât. M-am atașat de el în ultimul timp, deși nu m-am gândit niciodată că aș fi putut vedea ceva interesant în el. Mi-ar fi plăcut să primesc un mesaj de la el în care să-mi scrie "Ce faci, aiurito? Nu dormi, așa-i?" Nu, nu dormeam... dar nu mai conta asta. Mi-am adâncit fața în perna moale care mirosea a detergent de rufe și mi-am tras plapuma peste cap. Trebuia să adorm, a doua zi urma să mă întâlnesc cu Mat. Urma o zi obositoare. 

Dacă aș fi descris eu scena dimineții, afară ar fi fost soare cald și blând, un miros proaspăt de ploaie abia așezată și ciripitul a câtorva păsărele, dar nu pot fi autorul propriei mele vieți așa că sunt obligată să mă trezesc pe simfonia tunetelor acompaniate de croncănitul ciorilor. 

Eram în întârziere. Dormisem mai mult decât ar fi trebuit din cauza insomniei mele insistente. Mi-ar fi plăcut să mă pot închide în casă să sting totul și să stau să mă uit pe pereți, dar viața reală mă chema la datorie. Mi-am îmbrăcat repede blugii, hanoracul, galoșii și pelerina de ploaie, și am ieșit din casă pe fugă. Mat mă aștepta deja, după câte îl știam eu, undeva la intrare la Casa Studenților. Acceptasem să mă văd cu el pentru a discuta despre romanul la care lucram. Proastă idee. Probabil se gândea că l-am terminat deja și că îi voi da manuscrisul să-l citească. 

Turna cu găleata. Îmi plăcea ploaia, dar doar cea de vară. Cea de toamnă mă deprima cumplit. Mi-am deschis umbrela și am luat-o la pas până spre Casa Studenților. Aș fi putut lua un taxi până acolo, ajungeam la timp, dar nu aveam de gând să îmi cheltui și ultimii bani.

Am simțit cum îmi vibrează telefonul în buzunarul pelerinei și oprindu-mă pentru câteva secunde în loc, ca să pot manevra umbrela imensă, am reușit să răspund. 

   — Da! 

   — Unde ești? Te aștept de zece minute și nu te văd venind de nicăieri! 

   —  Sunt pe drum, vin acum, mai am puțin, mă aștepți în hol, da? 

   —  Doar nu crezi că stau în ploaie ca prostul! Hai, mișcă-ți fundul mai repede că încep să mă plictisesc. 

   —   Vin, vin acum, ai răbdare! 

Dorindu-mi să ajung cât mai repede, am început să fug. Știam că va fi o idee proastă, dar ambiția mea era dusă la extreme. Alergând pe marginea trotuarului pentru a evita bălțile care se formaseră, m-am trezit surprinsă de un val noroios care m-a înghițit cu totul. N-am avut timp să reacționez, să-mi folosesc umbrela pe post de scut așa că am avut parte de un duș gratuit. Era clar una din zilele acelea în care totul avea să meargă prost. Drept urmare, mi-am închis umbrela, mi-am dat jos gluga și am continuat să merg auzind cum apa din galoșii mei pleoscăia la fiecare pas pe care-l făceam. 

Casa Studenților. O clădire veche, de prin anii '70, frumoasă, dar gata să pice în orice moment. Interiorul arăta mai promițător, la parter fiind un mini bar și o sală de relaxare. M-am oprit în pragul clădirii, pregătindu-mă să-mi golesc galoșii de apă, când am simțit o mână pe umăr. 

—  Ce, Dumnezeu, faci? 

Mi-am ridicat privirea și l-am văzut pe Mat gata să bufnească în râs. 

— Ce crezi că fac? Nu vezi? Vrei să intru acolo ca un acvariu ambulant? 

— Te ajut? 

— Nu, mulțumesc. Hai înăuntru, că mi-e că o să răcesc de nu mă mai dau jos din pat trei săptămâni și asta doar din cauza ta. 

— Cum adică din cauza mea? 

— Tu ai vrut să ne vedem pe vremea asta! Nu puteam vorbi la telefon? 

— Parcă nu-ți plăcea să vorbești la telefon. 

— Nu-mi place, dar dacă aș fi avut de ales, m-aș fi sacrificat. 

— Haide, aiurito, îți fac eu cinste cu o cafea fierbinte. 

— Măcar atât. 

Mi-a zâmbit compătimitor și m-a invitat înăuntru. Nu eram pregătit pentru discuția care urma, dar nu mai aveam cale de scăpare.