În mintea unui autor

Capitolul 2

Dârdâiam atât de tare încât îmi clănțăneau dinții în gură. Mat mi-a întins o cană uriașă de cafea cu lapte, după care s-a așezat. Aștepta să-i dau vestea cea mare. Să mă laud. Să scot de undeva manuscrisul pe care nu-l aveam. Am lăsat cana pe masă, mi-am împreunat mâinile și i-am spus: 

—  Ascultă, Mat... 

—  Nu-mi spune. 

— Nu l-am terminat. 

— Haide, măi, Fee... de ce crezi că nu te-am mai bătut la cap? Credeam că scrii! 

— Am scris, dar... m-am oprit. 

— De ce? 

— Pentru că nu mă simt în stare să îl termin. 

— Dar mergea atât de bine! Te-ai chinuit atât de mult și acum ce faci? Te îneci ca țiganul la mal? 

— Nu e așa simplu... 

— Care e problema? 

— Problema e că fac asta de ani de zile și nu am reușit să realizez nimic. Aș vrea să arăt și altora munca mea și pe lângă asta mai e și problema cu insomnia... 

— Parcă luai ceva pentru asta. 

— Da, dar m-am săturat să mă îndop cu pastile. 

— Uite ce zic eu, termină cu tâmpeniile, adună-te, termină de scris și dă-mi manuscrisul. 

— De ce, Mat? La ce folos? Ai uitat data trecută câte răspunsuri am primit? De fapt, câte n-am primit și dintre puținele edituri care s-au sinchisit să-mi răspundă toate au făcut-o la fel. 

— Știu, dar asta e tot ce poți? Dai de un obstacol și te împotmolești? Viața asta e făcută ca să încerci. Să cazi, să te ridici, să cazi din nou. Ce ar fi dacă toți am renunța atunci când dăm de greu? 

— Ai mai ținut o dată discursul ăsta. 

— Și? N-a avut efect? 

— Oarecum, dar de data asta e mai complicat. 

— Ți-am zis, termină de scris. De data asta va fi altfel. Am discutat cu Dimitri. 

— Dimitri? 

— Editorul acela... 

— Dimitri Korsakov? 

— Da, ăla! 

— Tu îți bați joc de mine? Ce să cauți tu să vorbești cu el... și cum? Sub ce pretext? 

— Tu! 

— Ce? 

— Da, Fee, ți-am zis că nu glumesc. E timpul să faci ceva cu talentul ăsta al tău. Poate tu nu realizezi, dar stilul tău e altfel. 

— Lumea nu are nevoie de altfel, cititorii nu caută ceva altfel. 

— Minte-te în continuare. 

— Dar acum, ce faci? Ai devenit cumva impresarul meu și eu nu știu? 

— Nu, sunt doar prietenul tău. Încerc să te fac să te trezești din coșmarul pe care ți l-ai creat singură. 

— Singură? Mda... 

— Promite-mi că te reapuci de scris și îl termini. Cât mai ai? 

— Un capitol. 

—  Te-ai oprit la ultimul capitol? Ești fenomenală. 

— Ce vrei? Am stările mele și nu e ca și cum tu ai fost prin preajmă ca să am cu cine să discut. 

— Ți-am zis de ce nu te-am mai căutat. Te-am lăsat în pace ca să scrii. 

— Poate că nu aveam nevoie să fiu lăsată în pace, te-ai gândit la asta? 

— Sincer? Nu. 

— Normal că nu. 

— Nu fii copil. 

— Nu sunt. 

— Bine, atunci dacă ne-am înțeles, eu trebuie să fug, mă văd cu o tipă în juma' de oră și n-aș vrea să întârziu prea mult. 

— Da, n-am vrea asta. 

— Aproape că-mi dai impresia că ești geloasă. 

— Ești un prost. 

— Așa mai venim de acasă. Bine, aiurito, mai stai pe aici până te mai usuci și dupaia du-te și scrie. Aștept să mă anunți când e gata ca să pot vorbi cu Dimitri, ok? 

— Tot n-am înețels cum de ai dat de el și... 

— Nu acum. Îți voi povesti altă dată. Am fugit. 

— Bine, mulțumesc pentru cafea. 

— Rămâi datoare. 

— Ce? 

— Adu-mi manuscrisul ăla mai repede! 

Până să reușesc să-i mai răspund, Mat, ieși deja în stradă.  

Mi-aș fi dorit să nu fi plecat așa de repede, mi-ar fi plăcut să mai pot sta de vorbă cu el. Nu mai vorbisem de aproape trei săptămâni. Stăteam cu picioarele lipite de caloriferul călduț de lângă canapea și mă uitam pe geam sperând să îl revăd, dar drumul era gol. Încă turna, așa că m-am decis să-mi mai comand un ceai și să mă usuc bine înainte să mă întorc acasă. 

— Hei, salut, mă pot așeza?

Nu recunoșteam vocea celui care vorbise așa că m-am întors pentru a-l studia mai bine. Înălțime potrivită, fizionomie obișnuită, nicio trăsătură care să-l scoată în evidență, părul ciufulit, iar îmbrăcămintea mă ducea cu gândul la un profesor sau poate un student elitist. 

M-am uitat prin sală, observând că mai erau destule locuri unde s-ar fi putut așeza și cu toate acestea alesese să mă deranjeze pe mine. 

— Da, presupun, oricum nu mai stau mult. 

— Ce s-a întâmplat? și-mi făcu semn spre galoșii așezați lângă masă. 

— Nimic... 

— Asta nu prea pare a fi nimic, râse pe înfundate trăgându-mă ușor de degetele de la picioare. 

— Cine face așa ceva? Mai ales unui străin! 

— Îmi cer scuze, mi s-au părut simpatice șosetele tale cu pinguini. 

— Ești cumva vreun ciudat obsedat de picioare sau șosete? 

— Nu, Doamne, nu! Ha! Chiar îmi cer scuze, a fost deplasat. Craig. 

— Feeah, mă mai gândesc dacă e o încântare sau nu. 

— Și pe bună dreptate, zâmbi trecându-și mâna prin păr, acum serios, dacă deranjez mă pot muta la altă masă. 

— Poți rămâne aici,  îmi prinde bine un pic de conversație chiar dacă vorbesc cu un străin căruia îi place să tragă de degete tipe necunoscute. 

— Cam ăsta este și motivul pentru care mi-am făcut curaj să te abordez, plus galoșii și șosetele cu pinguini. 

—  Insiști?

—  Nu, gata! 

Se ridică, făcu un pas mare pentru a ajunge la bar și reveni cu două cești. 

— Poate așa te fac să stai puțin mai mult de vorbă cu mine și mă ierți pentru ieșirea de mai devreme.   

— Craig, nu trebuia, îmi puteam comanda și singură. 

— E felul meu de a mă scuza, mă lași să-mi fac damblaua, te rog? 

— Bine, fie. 

Craig părea a fi un personaj desprins din romanele mele. Genul amuzant, gentil, atent, vorbăreț și încăpățânat. Poate chiar era doar un personaj pe care mintea mea îl proiectase pentru a mă scăpa de sentimentul de singurătate.