În mintea unui autor

Capitolul 4

Soarele se juca printre nori, dar nu avea să rămână la vedere. După insistențele lui Craig ne-am oprit într-un parc pustiu, pe care dintr-un motiv sau altul oamenii îl ocoleau. Mi-am așezat umbrela lângă bancă și m-am desprins de brațul lui. 

— Mă așteptam să-mi povestești câte ceva până să ajungem în parc, dar ai tăcut. 

— Nici măcar nu știu ce să îți spun. Gestul meu nu a fost unul... gândit. Nu aș vrea să îți faci idei acum. Am reacționat din impuls. 

— Ok, hai să pornim de aici. De ce m-ai sărutat când l-ai văzut pe tipul ăla? 

— Nu știu. Chiar nu știu ce a fost în capul meu. M-a enervat groaznic că era cu aia de braț. 

— Dar parcă între voi nu e nimic. 

— Nu e! m-am răstit la el așezându-mă pe bancă cu brațele încrucișate. 

— Eu cred că e, dar nu vrei să recunoști. Negi, ca să te consolezi. Dacă îți spui că nu simți nimic pentru el atunci nu ai de ce să suferi când îl vezi cu altele, nu? 

— Ce tâmpenii vorbești acolo? 

— Știu eu ce spun. 

— De parcă m-ai cunoaște... 

Craig se așeză lângă mine și-și ridică privirea spre cer. 

— Bine, spune-mi atunci ce ar trebui să te conving să scrii. 

— Ce? 

— Mathew zicea să te conving să scrii. 

— Mda... lucrez la un roman de câteva luni și nu am nicio tragere de inimă să îl termin. Mai am de scris un capitol. 

— Ce te oprește? 

— Nu știu... mi-am pierdut motivația, nu mai văd rostul... să intri în lumea literaturii nu e așa de ușor precum pare din exterior. Da poate dacă te-ai născut în locul care trebuie sau poate dacă ajungi să cunoști oamenii care trebuie ai intrare, dar așa? Un nimeni fără nici o recomandare din partea cuiva important sau fără a fi cineva chiar și în alt domeniu, sau fără un statut financiar destul de barosan e... complicat. 

— Eu cred că dacă dai toate astea la o parte mai e ceva important. Talentul, perspectiva, ideile... 

— Crezi că sunt singura scriitoare? 

— Clar nu, dar... 

— Atunci ce vorbești? Ce mă recomandă pe mine? De ce aș fi eu altfel față de ceilalți? Cu ce sunt eu mai specială? 

— Asta nu știu, pentru că nu am avut ocazia să te citesc, dar ceva îmi spune că nu ești la fel ca ceilalți. 

— Mda... tu și Mat, doi naivi. 

— Ce te costă să termini de scris și să îl trimiți la vreo editură? 

— Crezi că n-am făcut asta deja cu alte cărți? Am trimis la zeci de edituri și nimic. 

— Și de asta te dai bătută? Cred că tu cunoști mai bine ca mine atâtea exemple de oameni care au fost refuzați sau au avut parte de eșecuri și nu s-au lăsat până nu au devenit cineva. 

— Ce ușor e de spus, ai uitat că poate ei s-au născut în locul care trebuie? Un oraș mare, o capitală, o țară cu posibilități. 

— Detalii. Despre ce scrii?   

— E o lucrare... parțial științifică. 

— Cum așa? 

— Încerc să demonstrez ceva prin ceea ce scriu. 

— Dezvoltă. 

— În mare... încerc să demonstrez că jocurile video nu sunt concepute doar pentru divertisment ci au și un impact emoțional, contribuind într-o oarecare măsură la formarea și dezvoltarea unui individ. 

— Wow! 

— Dacă tu spui... 

Am oftat, gândindu-mă la cât am muncit pe acel roman și cum nu-i mai vedeam rostul. 

— Hei, capul sus! Mie unul mi-ar place foarte mult să citesc ceea ce ai scris. 

— Asta nu se va întâmpla. Bine, ai aflat ce ai vrut, acum pot să plec acasă? 

— Mi-ar fi plăcut să mai stăm de vorbă. 

— Craig, ascultă. Abia ne-am cunoscut, lăsând incidentul de mai devreme deoparte, habar nu am cine ești sau care e treaba ta, de ce te-ai băgat cu mine în seamă sau ce urmărești. Nu cred că o să ne mai întâlnim. 

— M-aș bucura să te revăd, totuși. 

— Nu cred că e o idee bună. 

— De ce? Crezi că se va împăca Mathew cu ideea că ai pe cineva? Ți-e teamă să-l pierzi? 

— Despre ce vorbești? Și cum de a ajuns în discuție Mat? 

— Nu vreau să te supăr, vreau doar să te pot vedea din când în când. Un număr de telefon? Sau să te caut pe Facebook? 

L-am privit neîncrezătoare în timp ce el și-a scos telefonul și mi l-a pus în mână. 

— Ai putea să dai cu el de pământ, dacă te-ai săturat de mine. 

— Dacă fac asta, pot să plec? 

— Te pot conduce dacă vrei. 

— Nici gând! 

M-am grăbit să-mi tastez numărul în telefonul mai mare decât palma mea și i l-am întins. 

— Să nu îndrăznești să mă suni! 

— Nu, dar îți voi da un mesaj ca să ai numărul meu. 

— Nu am nevoie! 

— Mai vedem. 

— Bine, atunci eu plec. Să ai o zi frumoasă în continuare. 

Craig a zâmbit fără să îmi mai răspundă, rămânând pe bancă. M-a surprins gestul lui, deoarece până în acea clipă se comportase ca un gentleman. Am preferat să nu mai spun nimic și întorcându-mă pe călcâie am mărit pasul pentru a ieși din parcul pustiu. 

Din când în când mai aruncam câte o privire în urma mea pentru a mă asigura că nu sunt urmărită. O paranoia stupidă pe care o aveam ori de câte ori cunoșteam o persoană. Nu se vedea nicăieri și spre nenorocul meu, trebuia să trec pe lângă Casa Studenților pentru a merge pe drumul cel mai scurt către casă. Speram să nu mai fie cei doi acolo, să nu mă vadă sau să nu îi văd. Mi-am deschis umbrela, chiar dacă nu ploua și în momentul în care am trecut prin dreptul ferestrelor, m-am acoperit cu ea. 

Eram nerăbdătoare să ajung acasă, în locul în care mă simțeam în siguranță și unde puteam fi eu fără niciun fel de mască. Mai aveam un capitol... un singur capitol. Trebuia să îl scriu și poate așa aș fi scăpat de gura lui Mat sau poate tocmai de aceea nu-l terminasem pentru că acela era singurul motiv pentru care Mat mă mai bătea la cap, mă mai căuta. Oare dacă i-aș fi dat manuscrisul m-ar mai fi căutat? M-ar mai fi chemat să ne întâlnim ca să vorbim? 

Nu mă puteam gândi la așa ceva și în plus... a spus că a vorbit cu Dimitri... dacă munca mea ar fi ajuns pe mâinile lui Dimitri oare aș fi fost apreciată sau aș fi devenit o glumă proastă? Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să scriu și să aflu.