În mintea unui autor

Capitolul 5

Liniștea din apartamentul meu era tot ce-mi puteam dori. Departe de lume, departe de discuții greoaie, forțate pe care de cele mai multe ori îmi doream să nu le fi avut. Locul în care mă simțeam în siguranță. Telefonul îmi vibră în buzunarul pelerinei. Mă găndeam că era Mat care voia să știe dacă m-am apucat deja de scris. Nu cunoșteam numărul. Am deschis mesajul: Hei! Ai ajuns acasă cu bine? Acesta este numărul meu, așa că de acum mă poți suna oricând... sau îmi poți trimite mesaje. Spor la scris! Craig 

Avea oare puteri supra-naturale? 

I-am ignorat mesajul și am continuat să mă schimb de haine. Am pornit televizorul pentru a-mi ține de urât, mi-am reîncălzit cafeaua care-mi rămăsese în cană și m-am plantat în fața laptopului. Îmi era aproape teamă să deschid documentul de care nu mă mai atinsesem de câteva săptămâni bune. Am inspirat adânc, m-am întins și am început să tastez. 

Ideile curgeau una după alta. Scrie, șterge, scrie din nou, reformulează. Nu! Aici nu e bine!  Ce, Dumnezeu, vrea să însemne asta? N-are nicio logică! Hai că asta e bună rău. Da. Da. 

Îmi simțeam pleoapele grele, iar ochii mă înțepau. Aveam impresia că uitasem să mai clipesc. Până să îmi dau seama, se făcuse deja ora cinci dimineața. Căscam neîncetat, iar spațele mă durea de parcă aș fi dat la sapă o săptămână. Mi-am masat umerii și am recitit ceea ce scrisesem pentru a mă asigura că nu mi-a scăpat ceva. Era posibil să fi scăpat câteva greșeli, dar nimic atât de grav încât să altereze textul sau să nu poată fi corectat la o ulterioară citire înainte de a intra la tipar, dacă ar fi fost cazul. 

Scrisesem într-o noapte cât nu reușisem în cele câteva săptămâni de pauză. Eram mândră de mine, dar eram epuizată. Simțeam că-mi ia foc creierul. Înăuntrul meu plângeam după patul moale, dar știam că nu voi reuși să adorm până nu îi voi trimite manuscrisul lui Mat. Amețită de somn am intrat în mail, i-am căutat adresa lui Mat și atașând documentul i-am dat send. 

La cât de obosită eram nici nu îmi mai păsa de ceea ce urma. Am răsuflat ușurată, am închis laptopul și m-am aruncat în pat, relaxându-mi tot corpul. Era divin. Aș fi rămas acolo pentru totdeauna. 

Brr... Brr... Brr... 

Vibrația enervantă pe care o auzeam ca prin vis începea să mă scoată din sărite. Mă gândeam că dacă o ignor destul de mult va înceta, dar nu s-a întâmplat acest lucru. Am întredeschis ochii, dezlipindu-mi cu greu pleoapele, m-am întins după telefon și fără să mă mai uit la ecran am răspuns. 

—  Mda... 

—  Aiurito, nu-mi spune că tu dormi la ora asta!? 

—  Mat? nu-i recunoșteam vocea. 

— Cine altcineva? Hai, trezirea, trebuie să ne vedem. 

— Stai, ce? Să ne vedem? 

— Da! Haide, că suntem așteptați. 

— Unde? Cine ne așteaptă? încă mă luptam cu somnul care mă trăgea cu putere în brațele lui. 

— Dimitri! Trebuie să ne vedem cu Dimitri într-o oră. 

— Cum adică? Stai, ce tot spui? la auzul numelui lui Dimitri m-am ridicat brusc în capul oaselor. 

— Vrea să semnezi. Mi-ai trimis manuscrisul, i l-am trimis lui... 

— Dar... stai... când a avut timp să-l citească? Nu cred că am apucat să îl corectez cum trebuie... Tu l-ai citit măcar? De fapt, când să îl citești? Ce-ai făcut?