timpul este fatal, dragoste, iar eu nu cunosc omul care sunt. nici când îți spun numele nu știu cine sunt. sunt atunci, de fapt, cum scria Desnos: „[..] o fantomă printre fantome și umbră de o sută de ori decât umbra care se plimbă și se va plimba [...]". căci, Țipătul meu tăcut, nici eu nu mai am mult și îmi pierd realitatea. frânghia pe care încercam să calc s-a rupt încă de când am vrut să fac primul pas, dar nimeni nu știe cât de fulgerător îmi pot transforma mâinile în funie după gât. cât de blestemați, cât de nenorociți sunt oamenii care m-au cunoscut. tu, însă, Mâinile mele În Rugăciune, nu îmi vei cunoaște niciodată dezechilibrul, dar îmi place răutăcios de mult să te privesc perfid când fricile de pe chipul tău sapă la mine. o să îți ia zece mii de veșnicii de basm să mă recunoști în tine. partea aceea urâtă, murdară, pe care nu vrea să o vadă nimeni, că își fac oamenii cruce, dar tu cine ești când îmi strângi coapsa pe sub fusta neagră și îți îngropi fața între sânii mei? nu cauți mângâiere, căci mă poți călca în picioare cu ușurință și nepăsare și să mă arunci peste cele șase râuri ale infernului, dar îți aminteşti, oare, ce cântă Laura Pergolizzi în Muddy Waters:„i will ask you for mercy/, i will come to you blind/, what you'll see is the worst me/, not the last of my kind/?" pentru că vreau să fii cameră pentru toate bolile mele. am înnebunit, dar nu cred că vreau să redevin om. ai auzit ce a spus vecina ta și pentru mine nu-știu-ce-dracu-e? a zis că te-ai aflat pe cap cu o dementă în nici două zile, și râdea când mi-a spus asta. dar, lucru curios apoi, a adăugat că s-au aliniat planetele. pricepi ceva, dragostea mea?
am creierul îmbâcsit de literatură; mă gândesc la Dostoievski, la cât de mult aș șifona cearceaful patului cu Dmitri sau Raskolnikov. eu vreau să îți spun, de fapt, că prefer delirurile literare, că nu am ghilotină pentru cele religioase. iar Dostoievski este un delir literar, e atât de grandios încât am început să te asemăn cu personajele din operele sale, iar când trântești ușa camerei dostoievskiene în fața mea, inima mea cu revărsarea ei colosală nu are loc. un alt delir literar, de exemplu, e atunci când încep să citesc un autor doar din simplul fapt că e ateu. tu mi-ai spus, hm, că nu știi dacă ești o persoană credincioasă sau nu; eu o numesc stagnare, scumpete, care se va transforma în negare. nu sunt bună la nimic, dar mă pricep la discuții absurde. curios lucru, dar ateismul are sens. l-am proclamat când Isus nici nu știa să umble. te văd și în cartea lui Wilde, întruchipându-l pe Dorian Gray. nu am văzut nimic mai lasciv ca și ochii tăi albaștri în viața mea. acum, chiar acum îmi vin în minte versurile din Mad About You, la dracu. ce dracu ziceam? da, iar eu n-am să fiu oricare personaj din carte. n-am să fiu Sibyl Vane care se sinucide din cauza ta, nici doamnele pe care le fuți oricând şi oriunde în miros de tutun și alcool, ci am să fiu Henry Wotton în varianta feminină, cea care ți-a distrus sufletul prin filozofie și ți-a făcut cunoștință cu așa-zisele păcate. nu ai să te atingi de mine, nu ai să mă săruți, nimic, nimic, dar mereu la mine te vei întoarce, idiotule, că sunt singura care te înțelege. e acea legătură pe care o caut în oameni dincolo de uman— stelele mele, adică. mă întreb dacă le cunoaște cineva.
ne înecăm în același gen de muzică. simt o ușoară furie acum că ți-am spus de trupa mea preferată. ai spus că îți plac, e în regulă, dar față de tine simt o vulnerabilitate masochistă. ți-aș da o palmă pentru fiecare lucru față de care m-am deschis înaintea ta. mă doare că nu mă cunosc eu însămi, că nu cunosc entitatea din spatele sufletului meu distrus și pierdut. este prea târziu să regret, dar, la dracu, de când sunt eu cineva care să regrete ceva? dar ești, de fapt, atât de frumos încât să fii pătat de urâțenia mea sufletească, da, că asta e partea cea ireversibilă. sunt curioasă dacă îți place când îmi las părul natural, creț, adică, sau când mi-l întind cu placa. sunt curioasă dacă este deranjant pentru tine că sunt cu douăzeci de centimetri mai mică decât tine. sunt curioasă de multe lucruri, pentru că mereu îmi lași semne de întrebare. sunt curioasă de delirurile tale. vreau să știu cum te privesc alții. eu dezamăgesc mereu. nu am răbdare cu nimic și nimeni, cam din cauza asta nu mă descurc cu oamenii și ei pleacă, dar e în regulă, căci și eu m-am săturat de oameni care să ia din mine doar ce le convine. aș vrea să rămâi, dar bănuiesc că ea e mult mai frumoasă, și, cu siguranță, nu aș dori să mă vezi cum mă văd eu.
YOU ARE READING
ex abrupto
Short Storytot ce scriu care îmi face să îmi pierd minţile, realitatea./