ex abrupto

osândire

nu m-am întâlnit în ultima vreme.
a trebuit să fug după mine. de fiecare dată când urma să mă trag de mână ca să mă opresc, începeam să cad, plutind. am crezut, inițial, că e neantul, dar continuam să mă văd în altă parte și iarăși fugeam după mine.
odată, m-am văzut pe cealaltă parte a străzii și am vrut să trec, să sar pe mine și să mă trântesc la pământ, dar o mașină intrată în depășire m-a lovit. am crezut, inițial, că e moartea, dar continuam să mă văd în altă parte și iarăși fugeam după mine.
ultima dată când m-am zărit, am crezut că mă privesc, că acei ochi negri se uită, în sfârșit, la mine. m-am înșelat. mă uitam peste umărul meu. când am întors capul să privesc la ce mă uit, am văzut singurătatea, și m-am văzut mergând către ea. am început să urlu bezmetică ca să mă opresc, dar nu m-am auzit.
încă nu mă aud, pentru că aceiași pași reci îi fac și nu e nimeni în urmă. nici înainte. mă dedublez, uneori, și iarăși fug după mine. când nu sunt în dedublare, fug de mine. mă rezum în două fugi, două modalități de existență: fuga după mine și fuga de mine. ajung tot aici; în singurătate.
bat singură la ușa mea. nu îmi deschid. alteori, îmi deschid, dar trântesc ușa înapoi. nu cred în acasă. șterg masa care îmi cunoaște coatele singuratice când mănânc. schimb cearceafurile care au mirosul acestui corp singuratic. las urmele de ruj roșu al buzelor singuratice pe paharul din care îmi beau vinul. am străbătut mereu același drum înconjurat de pustietăți dintre sate. o să îmi arunc în curând toate hainele, pentru că, după cum spunea pessoa, au forma trupului meu. îmi masez sânii și încheietura de la mâna dreaptă. dar
nu mai simt nimic. nu simt nimic. de fapt, de fapt. când îmi umezesc buzele cu limba, simt gustul unor oameni.. subconștientul zvâcnește să îmi spună că oamenii mei și-au găsit alte absurduri.
nimeni. nici înainte, nici în urmă.
nici acum.
doar două fugi.