aş înconjura moscheea sfântă din mecca până când mi-aş pierde picioarele şi aş rupe bucăţi din ea cu mâinile până când mi s-ar disloca, până când, de fapt, te-aş găsi. pelerinajul tău de a-ţi regăsi minţile este zadarnic; ce este pierdut, rămâne pierdut. de câte milenii şi secole mă caut pe mine însămi şi ceea ce am găsit a fost terifiant? ceea ce revine nu e niciodată la fel, e biciuit, schingiuit. sunt creatura ireversibilă de acum. în faţa frumuseţii tale obsedante, oamenii s-au dat la o parte şi au deschis kaaba, şi au rămas afară cu lumânările aprinse şi înălţate, cu gurile cusute şi stane de piatră. în acea linişte de mormânt, vreau să îţi ascult gândurile. vreau să ascult cât de chinuit te gândeşti la mine, cât de mult nu vrei să fii îngropat de viu cu mine, dar sunt mai ispită decât diavolul, dragoste, şi îţi tulbur căinţa, pentru că nu pot renunţa la iubirea pe care o am pentru tine. e atât de colosală încât toţi vulcanii din lume erup pătimaş, dragoste.
chipul tău de marmură devine şi mai marmură când mă vezi în uşa sanctuarului. dă-le dracu de canoane, dragoste. hai să ne dezbrăcăm, iar tu învaţă-mă biologie pe trupurile noastre goale. nu pot să nu profanez ce cre(ş)tini cred că e atins de dumnezeu. îmi caut un loc apocrif şi blasfemator pentru demenţa mea şi absurdul meu. nu ştiu câtă eternitate sau câtă efemeritate îmi va dura viaţa, ştiu doar că trebuie să mi le păstrez într-un loc sacru declamat de gura-mi care nu va putea fi cusută vreodată. în evul mediu, aş fi fost demult arsă pe rug pentru erezie— pentru că am avut curajul să îmi ridic vocea zbierând cât de îndrăgostită sunt de tine, eu!, o păgână!, de splendoarea ta trupească şi intelectuală, frumuseţea mea. — şi pentru că am ţinut sus şi tare că dumnezeu e un nimeni şi nimic, că universul dement din mine e mult mai bun decât el.
unde este mahomed şi allah când ies cu tine din kaaba ţinându-te de mână şi toţi oamenii din jur sunt putreziţi, schelet deja? unde este isus şi dumnezeu când ies cu tine din sfântul mormânt, goi puşcă, cu sfântul giulgiu care ne leagă mâinile? suntem adam şi eva, dragoste, primii oameni, dar nu şi părinţii omenirii, singurii oameni, dar nu pot să uit de lilith din mine, şi atunci când îmi aşez oasele doar în sălaşul diavolului. atunci, numai atunci sunt o curvă de om; neîngăduitoare, război şi mai păgână decât am fost şi sunt. nu am nevoi de nimeni în acele momente, iar ţie, somitatea mea, zâmbesc numelui tău lângă mormânt, aşteptând să ajung lângă tine, pe locul unde am căzut şi dumnezeu a apus pentru totdeauna, în crucea fiului său de meschin şi mediocru! cândva, undeva, voi fi interzisă, ca acea trupa de blackened death metal care a rupt pagini din biblie într-un concert, dar numele meu nu poate fi şters, şi nici cadrul obsedant şi halucinant pe care îl văd şi aud cu ochii tăi şi vocea ta, omul meu, singurul chip pe care îl ştiu şi care contează.
