Nu iubesc spitalele. De când am împlinit 13 ani, am început cam des să stau internată chiar și din cele mai stupide motive.
Ultimul an când am stat in spital, și anume 1989, m-a facut să mă feresc de spitale ca de ciumă, sau chiar ceva mai grav.
Eram internată in secția chirurgie urgentă, iar în acea noapte am rămas singură in secție, ceea ce era straniu, având în vedere că anume această secție e mereu plină.
Eram in a treia zi după operatie iar durerile spre seară mereu se intensificau, de aceea la 21:00 aveam o injecție pentru durere.
Fiind sâmbătă era doar o persoană de gardă, iar faptul ca era în vârstă mă făcea să cred că va întârzia ca de obicei, însă in acea zi baba veni cu 5 minute mai devreme. Cum a intrat in salon mi s-a părut straniu faptul că era tăcută și părea mult mai palidă ca de obicei.
- Vă simțiți bine?
Baba doar tăcu. După câteva secunde se uită la mine si zâmbi ca apoi să îmi spună să dorm. Nu imi puse injectia si vorbi deosebit de repede, ceea ce deodată mă alarmă și ma făcu să mă uit mai atent la femeia ce ieșea din salon chicotind.
Azi babă nu schiopata, si nici măcar nu mergea aplecată si oftand.
Am decis să mă scol din pat și să văd ce e in neregulă cu femeia care azi părea deosebit de fericită.
Pășind ușor pe gresia albă și veche am ajuns la post unde femeia de serviciu stătea jos într-o baltă de sânge. Mi-am pus mâinile la gură și am fugit spre salon in cea mai mare liniște. Ajunsă acolo m-am învelit rugându-ma.
Nu știu ce să vă spun mai departe, pentru ca ultimul lucru pe care îl țin minte bine e cum ușa se deschise iar cineva îmi șopti:
- DORMI!
13 august 1989
