Playground

Capitolul 0: Intro

        Aerul închis și dezordinea doar înrăutățeau situația. Draperiile trase și geamurile veșnic închise nu făceau absolut niciun bine. Și știa asta. Dar de ce să îi pese? De ce ar interesa-o lucruri așa mărunte când existența ei era dată peste cap? La ce bun să îi pese de nimicuri, cât timp tot ce era mai important pentru ea dispăruse așa, pur și simplu, într-o fracțiune de secundă, prea repede să facă ceva, prea repede să realizeze măcar ce se întâmplă.
        Stătea întinsă pe patul pătat de mâncarea pe care nu putea să o mănânce și voia să uite, ba nu, voia să nu fi știut niciodată că o astfel de persoană putuse să existe. Jake fusese lumea sa și crease o cu totul alta pentru ea. Crease o lume complet diferită pentru ei și prietenii lor, îi făcuse să se simtă protejați, să simtă că aparțin unui loc, ca sunt acasă.
        Se holba la tavanul alb, cu o privire lipsită de emoții, cu fața goală, ca o păpușă de porțelan. Părea că nu simte, la exterior emana valuri de indiferență, dar lacrima ce se rostogolea peste pomeții ei ascuțiți trăda furtuna din interiorul ei - taifunul violent ce se izbea de stâncile de pe țărm, scufundând corăbii. Nu apucase nici măcar să îi dea cadoul de Crăciun, rămăsese încă împachetat în colțul camerei, îngropat sub un morman vechi de haine murdare.
        Degetele îi tremurau, dar nimeni nu știa asta, mereu stătea cu pumnii încleștați când cineva era în apropiere. Nu îi plăcea să își trădeze slăbiciunile în fața nimănui, nu îi plăcuse niciodată, mai puțin în fața lui Jake - era ironic cum un om care nu cunoștea slăbiciunea putuse să o înțeleagă atât de bine, mereu.
        Nu mai avea speranță. În primele zile de când Jake nu mai dăduse niciun semn, toată gașca începuse să se strângă în fiecare seară, să discute fiecare posibilitate, să stabilească perimetre de căutare, compuneau planuri și teoretizau circumstanțele dispariției. Albert, cum îi stătea în fire, obișnuia să calculeze probabilități, mereu cu un creion în mână și o foaie mototolită pe masă, nota valori din diverse statistici și analiza date, încerca să trateze problema rațional. Miles se adâncea în scaun îmbufnat și gâfâia lucruri ca "nemernicul ăla nu a plecat niciunde", "a avut nevoie de o evadare, o fi cu cortul pe undeva", "o sa se întoarcă, trebuie să se întoarcă..."
        Și, mereu, la sfârșitul zilei intervenea Colt, pe tonul său grav, eroic: "nu vă îngrijorați, o să îl găsim, oriunde ar fi, o să îl aducem înapoi!"
        Însă, Hailey știa că dacă cineva sau ceva îl luase pe Jake, nu era o situație cu care vreunul dintre ei putea să se confrunte, nu era o problemă pe care puteau ei să o rezolve. Din cauza asta era cea mai afectată, din cauza asta nu putea să se ridice din pat, nu putea să își găsească forța să zâmbească. Probabil toți știau, în sinea lor, dar lucruri tâmpite, precum un optimism exagerat sau un curaj prostesc, îi salvase.
        Fiecare căutare fusese o fundătură, fiecare încercare de a scoate adevărul la suprafață eșuase lamentabil - atât a copiilor, cât și a poliției. Moralul lor scăzuse dramatic, întâlnirile deveniseră din ce în ce mai puțin frecvente. Aproape toată lumea pierduse complet orice fărâmă de speranță, inclusiv părinții lui Jake, care ținuseră o ceremonie restrânsă pentru a-și lua rămas bun. Desigur, mai erau și oameni la celălalt capăt al spectrului, Miles vizita casa lui Jake și Cuibul în fiecare dimineață, sperând că s-a întors, iar Colt cerceta pădurile din apropierea orașului fără odihnă, noapte de noapte.
        Cu un gest lipsit de energie, Hailey își șterse lacrima de pe obrazul fierbinte. Albert îi spusese, când vorbiseră ultima oară, că șansele ca Jake sa fie găsit după atât timp, cu atât de puține informații, tind spre zero. Îi răsuna în cap ca un ecou, îi sfredelea în craniu... Zero...
        — Nu, făcu ea mut. Jake nu e orice om, asta nu e o situație normală.
        Începu să plângă zgomotos. Obrajii prinseră o culoare rozalie, ce arăta minunat pe pielea ei palidă. Se ridică în capul oaselor și pentru o secundă prinse putere să spere din nou. Trebuia să spere. Mai încercase asta de zeci de ori, poate chiar de sute de ori, în ultimele luni. De ce credea că de data asta va fi diferit? Nici chiar ea nu putea să își răspundă, dar avea nevoie de asta. "Va fi exact ca data trecută, nu o să ma ajute cu nimic", dar alungă repede gândul, până la urmă, ce putea să o mai ajute?
        Sări în picioare și se năpusti asupra unuia dintre sertarele biroului. Îl smulse cu putere, aproape să rupă una din tăblii, apoi îl azvârli pe podea. Începu să cotrobăie prin el, cu mâinile tremurând incontrolabil, făcând scurte pauze pentru a-și șterge grăbit lacrimile. După un scurt timp dădu cu ochii de ceea ce căuta: un obiect mic, metalic. Aruncă o privire la calendarul de pe birou și la ceas - o obișnuință pe care o avea fiecare adolescent din grup.
         — 9 Aprilie, 14:40...
        Cercetă obiectul preț de câteva momente: o cheie pe care se pusese un strat subțire de rugină, cu doi dinți ușor știrbiți. O apucă în ambele mâini și o strânse la piept, începând să plângă din ce în ce mai tare.
        — Haide...
        Tot corpul îi fu cuprins de panică, începuse să tremure din ce în ce mai tare, tâmplele îi luaseră foc.
        — Haide, haide odată! rosti bâlbâindu-se.