Playground

Capitolul 2: Oakenhill

        Dimineața aceea fusese extrem de agitată pentru toată lumea de la tabăra Oakenhill. Bărbați și femei alergau printre clădirile gri și mohorâte, fiecare cu o altă sarcină de îndeplinit, fiecare servind un complet alt scop, dar treburile lor se împleteau atent coordonate. Femeile de la cantină roboteau prin imensa bucătărie, ciopârțind legume și amestecând diverse tocănițe și ciorbe, iar altele alergau prin tabără pentru provizii. Măcelăria sacrificase mai bine de câțiva viței și o întreagă gospodărie de găini. Câțiva ingineri evaluau pagubele aduse fiecărei clădiri în parte și, dacă treaba era serioasă, echipa de construcții din spatele lor era gata să intervină. În zonele mai grav afectate, unde câteva locuințe și instituții chiar se prăbușiseră, poliția dădea o mână de ajutor, descarcera victimele și săpa molozul în căutarea supraviețuitorilor. Directorul scosese cei mai buni doctori în stradă, câteva echipe în ambulanțe cu dotări performante. Jurase că nici un locuitor al taberei nu avea să își piardă viața.
        Fiecare om de pe străzile înguste și întortocheate ale Oakenhill-ului avea o expresie tumefiată. Erau speriați de moarte și aglomerația îi sufoca. Ofițerii urlau ordine, fără a fi imperativi, dând chiar dovadă de empatie, dar vocea lor tot se ridica printre blocuri ca niște păsări prădătoare - cu o grație fermă. Chiar dacă rezidenții taberei vedeau doar haos pe străzi, în ochii și mintea directorului totul era o mașinărie complicată și extrem de exactă, un mecanism uimitor pe care doar el îl pusese în mișcare pentru a avea grijă de oamenii lui. Fiecare făcea ceva pentru altcineva. Și ei aveau nevoie de asta. După ce se treziseră cu pământul cutremurându-se sub picioare și geamurile făcute cioburi, aveau nevoie să se simtă în siguranță, aveau nevoie să fie ajutați.
        În pădurea de la nordul taberei, departe de agitația și vâlva de pe străzi, pe un trunchi de copac tăiat și doborât la pământ se odihnea o fetișcană. Părul ei roșcovan căpăta reflexii deschise, aproape rozalii, în soarele dimineții. Pielea albă îi era mângâiată de razele blânde, care se ciondăneau și dansau stângace pe umerii ei. Mirosul de iarbă verde și aer curat o liniștea.
        — Ești aici!
        — Și de ce ești surprins? N-am vorbit noi așa?
        Bărbatul părea cu câțiva ani mai în vârstă decât ea. Fața sa era brăzdată de cicatrici - una mai proeminentă înainte de colțul buzelor și alta sub ochiul stâng - și părea chipul unui bărbat în toată firea, însă reușea, cumva, să păstreze un aer infantil, mai ales când zâmbea cu gura larg deschisă. Și el mereu zâmbea. Chiar și când lucrurile mergeau prost, el închidea ochii și continua să zâmbească.
        — Credeam că toată treaba asta cu sfârșitul lumii ți-a dat planul peste cap, spuse în timp ce luă un loc pe buturuga putrezită și îi puse un braț în jurul gâtului.
        — Sfârșitu' lumii? Despre ce naiba vorbești? Eu văd că suntem cu toții în regulă, făcu ușor nedumerită.
        — Cât ai dormit? râse și îi sărută fruntea. N-ai auzit? Niște lunatici au ieșit în stradă azi-noapte, chiar după incident. Jeleau și urlau că ăsta ne e sfârșitul, erau chiar amuzanți, am râs de aproape am căzut din picioare.
        Copila începuse să se joace cu degetele sale subțiri printre șuvițele lui ciufulite, de un blond murdar.
        — N-am auzit nimica din toate astea. Cre' că s-a ocupat cineva de ei până să li se ducă vorba...
        — Da, i-am snopit în bătaie, zâmbi el absent. După asta, la centrul de remodelare cu ei.
        — Știi că nu îmi plac chestiile astea violente.
        Colțurile gurii sale se depărtară și mai tare, într-un rânjet chinuit.
        — Crezi că mie îmi place? Sunt nevoit să o fac. Ți-am mai explicat de zeci de ori, ca totul să fie bine, ca tabăra să nu aibă parte de conflicte, trebuie luate măsuri de fiecare dată când ceva scapă de sub control. Dacă vrem o societate exemplară, avem nevoie de oameni exemplari, explică el senin și blând.
        Nicholas Thorpe deținea cel mai înalt rang de ofițer existent. Era un tânăr de aur, atât datorită materialului genetic, cât și resurselor investite în el. De când fusese foarte mic dovedise că e special: inteligență, intuiție și abilități fizice, pe toate le avea din abundență. Crescuse în fortul directorului și i se oferiseră cea mai bună educație și cele mai intense antrenamente sportive. Putea să se apere în orice situație, atât cu pumnul, cât și cu creierul. Când mai crescuse, tatăl său fusese însărcinat să îl învețe tainele practicii medicale - cum să coase răni, să extragă gloanțe, să recunoască diferite tipuri de hemoragii, ce medicamente să folosească în diferite situații și care medicamente nu trebuiau administrate în același timp niciodată. Mama sa îl învățase cum să țină o armă în mână, cum să o folosească, îl învățase tot ce era de știut despre muniție și calibre și tehnici de respirație. Director văzuse în el potențial, văzuse o grămadă imensă de materie primă și făcuse orice, dăduse pe toată lumea peste cap, să o transforme în mâna lui dreaptă.
        — Știu, ai dreptate, încuviință ea și îi sărută obrazul. Dar ce naiba s-a întâmplat până la urmă? Am fost foarte îngrijorată.
        Cu Paige era o cu totul altă treabă. Provenea dintr-o familie nu atât de privilegiată. Mama sa lucra în brutăria anexată cantinei, iar tatăl său era un proiectant mărunt care ratase fiecare proiect de nimic care îi fusese lăsat pe mână. O parte din vină o avea și alcoolul, îl făcea să piardă cifre, să treacă peste unele măsurători esențiale, mulțumindu-se cu aproximări ochiometrice. Nu era de mirare că nu ajunsese niciodată arhitect și că fusese retrogradat la un simplu constructor. Cu toate că rădăcinile nu îi erau cele mai nobile, avusese parte de o educație uimitoare, deoarece era ramura unde tabăra Oakenhill investea aproape cel mai mult, directorul avea nevoie de o populație educată pentru a face colonia să prospere. Desigur, nu fusese tocmai de ce avusese parte Nick, profesori personali la dispoziția sa non-stop, biblioteci mari cât unele apartamente, nimic de genul acesta, dar fusese la școală ca toți copiii taberei, unde predau niște oameni extraordinari: doctori care făcuseră imposibilul, ingineri brilianți ce aveau cele mai trăsnite invenții, savanți perfecționiști ce analizau totul în detaliu. Însă de ea nu se prindea nimic. Matematica era o înșiruire aberantă de numere și simboluri - când urma să aibă ea nevoie de altceva în afara operațiilor de bază? Fizica era chinuitoare și nici nu voia să își imagineze ce obsedat a avut atât de mult timp liber să inventeze și materia asta - atât timp cât putea să arunce o piatră, de ce avea nevoie să știe cum se calculează traiectorii, energii potențiale, accelerații și alte aberații? În majoritatea orelor de curs se găsea schițând în caietul ei, pe câte-o pagină mototolită. Iubea arta, era adevărată, nu ca științele alea idioate. Fiecare linie trasată, fiecare punct, fiecare mâzgăleală însemna ceva, nu era un concept pur teoretic pe care oamenii îl inventaseră să își complice singuri viața.
        — Mai ții minte "oaspetele" despre care ți-am povestit? întrebă Nick, dezvelindu-și dinții albi și ascuțiți.
        — Desigur! Cum aș uita putea uita de o creatură atât de periculoasă? Uneori tremur când mă gândesc că în fiecare noapte e doar la câțiva metri sub dormitorul tău!
        — Cred că a spune câțiva metri e o aproximație problematică! Și, oricum, fortul e cea mai sigură clădire din toată lumea, nu ai de ce să te încarci degeaba cu așa griji, și îi sărută vârfurile degetelor, apoi urcă ușor spre antebraț. Oricum, azi-noapte a încercat să evadeze, am sărit din pat ca o căprioară când a izbucnit alarma. Totul se cutremura, lustra aproape că îmi căzuse din tavan! A fost un adevărat spectacol...
        Fortul era o clădire virtual impenetrabilă - și, dacă erai captiv înăuntru, o temniță de neevadat. Nicholas cunoștea toate coridoarele și încăperile secrete. Își petrecuse majoritatea vieții în interiorul său și devenise mai mult decât o casă pentru el. Când era mai mic, cartografiase întreaga construcție, iar apoi obișnuia să creeze noi versiuni ale fortului, mai bune și mai eficiente, pe baza hărții lui. Fusese plăcerea lui nevinovată. Însă, randamentul sporit devenise aproape o obsesie pentru el, încercând să își depășească constant limitele, ba chiar renunțase și la o mare parte din odihna proprie pentru a maximiza timpul de lucru. Ăsta era un alt motiv pentru care directorul îl idolatriza. Fortul era chiar și locul în care o întâlnise pe Paige - fata leneșă și carismatică ce devenise iubirea vieții sale. La scurt timp ce copila alesese să renunțe la școală, pentru a-și perfecționa arta, acest eveniment fără precedent a ajuns la urechile directorului, care a fost profund scandalizat. A chemat-o la fort pentru o întrevedere, avea de gând să fie aspru, avea să îi spună că ori se întoarce la școală, ori poate, la fel de bine, să părăsească tabăra. Paige a intrat în biroul său fără teamă și nonșalantă ca de obicei. Omul i-a ținut o prelegere lungă, întors cu spatele pentru a nu-și întări dezgustul pentru ingrata ce îi luase în derâdere instituția de învățământ, iar, după câteva minute, Paige se plictisise de moarte și începuse să schițeze cu un pix pe biroul lui din lemn masiv. Când s-a întors, într-un final, deoarece se prinsese că nu este ascultat, a rămas cu gura căscată. Imediat i-a mutat familia într-o zonă rezidențială superioară și pe ea a desemnat-o să picteze pereții fortului. Înțelesese, chiar în secunda respectivă, că în capul lui Paige nu exista loc pentru științele academice, deoarece tărtăcuța ei refula deja de talent artistic și inspirație. Rămăsese impresionat, cele mai frumoase lucruri pe care le văzuse vreodată stăteau desenate chiar pe biroul lui.
        — Dar directorul a luat problema în mâinile sale, într-o chestiune de secunde. Totul s-a rezolvat instantaneu.
        — Nu e așa că e un om impresionant?
        — Nu... E mai mult decât un om.
        — Asta îmi spunea și mama când eram mică. După ce îmi spusese toate poveștile bătrânilor, despre oamenii de dincolo de graniță, îmi povestise de Dumnezeu lor. Ea spunea că el e Dumnezeul nostru.
        - Și nu se înșela. Numai că Dumnezeul nostru e viu, stă în fața mea în carne și oase, în fiecare zi, și așa a stat și în fața tatălui meu și a bunicului și a multor altora înaintea lor.
        Nick trecu cu mâna peste scoarța umedă a bușteanului, trecu de o movilă moale de mușchi și se opri pentru câteva secunde deasupra locului unde era scrijelită inscripția "J+H", încadrată în simbolul inimii. Nu știa ce este exact, dar mereu îi amintea de basoreliefurile lui Paige, într-un fel. Nu știa exact de ce, dar intuia că ambele lucruri fuseseră sculptate cu pasiune. Și apoi și-a adus aminte de perioada când viitoarea lui iubită începuse să lucreze chiar în casa lui. Îl intrigase chiar de la bun început, ceva la personalitatea sa și la felul ei de a fi îi atrăseseră atât atenția, cât și curiozitatea. La început, obișnuise să o observe dintr-un loc cât mai ascuns, se mulțumea să tragă câte o privire pe furiș. Apoi, dorința lui să o cunoască și, într-un fel, să o examineze începuse să crească pe zi ce trece. Când avea timp, se făcea că avea treabă chiar pe lângă locurile în carea ea picta și, din când în când, se oferea să o ajute cu câte ceva, să îi dea pensulele, să îi țină vopseaua.
        — Suntem foarte norocoși! Nick... Cât de familiare îți sunt poveștile bătrânilor?
        — Hmm... Obișnuiau să fie unele dintre lecturile mele preferate.
        — Uneori stau și mă gândesc, îmi stă pe cap pur și simplu. Oare noi am fi putut să ne descurcăm într-o lume ca aia? Unii oameni mureau de foame, alții nu aveau unde să doarmă, alții mureau mult prea devreme.
        Nicholas contempla în surdină întrebarea fetei, când una dintre dintre păsările pădurii izbucni într-un tril grandios, iar el nu își putu abține zâmbetul.
        — Lucrurile astea s-au născut din cauza sistemelor rudimentare și ineficiente de dincolo de graniță, deci, cred că singurul răspuns la această întrebare e că ne-am fi descurcat doar dacă părinții noștri s-ar fi descurcat înaintea noastră. Cea mai mare greșeală a lor a fost moneda de schimb, ce sistem tâmpit... E de înțeles că cine are puterea financiară o va deține în continuare. Bogații deveneau tot mai bogați și săracii tot mai săraci.
        — Te-ai gândit vreodată că poate nu era chiar atât de rău? Poate am păstrat doar ce am vrut să păstrăm? Adică e greu de crezut că un loc în care omul de rând nu are nicio ocazie să evolueze ar fi putut să reziste atât. Nu îți spune matematica ta că ei erau o majoritate?
        — Să îți spun un secret: nu a rezistat, din cauza asta suntem noi aici, râse el tăios. Și ce e cu tine? De unde și întrebările astea? o tachină jucăuș.
        Un bâzâit puternic îi făcu pe cei doi să își întoarcă capetele instantaneu. După câteva tumbe prin aer, gândacul purpuriu se așeză la picioarele lor. Avea o formă difuză, parcă blurată. Nick întinse mâna după el și făptura de pură energie se cățără agil.
        — Fă cu mâna! o îndemnă pe Paige.
        Observatorii erau ochii și urechile directorului, existau cu miile și acopereau tot spațiul cuprins între cele trei așezări ce se aflau în grija lui. Aveau un corp rotunjor, dar ușor turtit pe latura inferioară, ca un săculeț de făină. Aveau șase picioare groase și aripi ca de cărăbuș. Cel din mâna lui Nick începu să își frece picioarele din spate, producând un sunet ascuțit. Tânărul dădea din cap încuviințând.
        — Înțeleg...
        Se ascundeau în luminișul acela de restul lumii, dar niciodată de director, el era singurul om din lume care le înțelegea relația și era de acord cu ea. Restul oamenilor făceau ce știau mai bine să facă: bârfeau. Deoarece Paige avea 17 ani era considerată încă minoră,  așa că cei doi stârneau foarte multe priviri dezaprobatoare.
        — Ce este?
        — Am niște treabă, trebuie să ne întoarcem în tabără.