Playground

Capitolul 1: Savantul

Totul se petrecuse exact cum își amintea ca ar fi trebuit să se petreacă. Prima oară, totul dispăruse din jurul ei, iar fata rămăsese înghițită de o beznă densă, corpul i se ușurase considerabil, iar în stomac își făcea apariția un vid, ce se lărgea cu fiecare secundă. Nu era genul ăla de gol în stomac pe care îl simți când ești timid și speriat, ci mai mult ceva ce avea de a face cu entuziasmul și setea de aventură. Apoi, printre degetele sale începură să evadeze rușinoase raze de lumină, subțiri și fragile. Hailey își dezlipii mâinile de la piept, își deschise palmele, doar pentru a zâmbi cu gura până la urechi la cheia ce începuse să strălucească și să vibreze calm. Simțea căldură, experiența aceasta familiară, dar veșnic stranie, îi alina suferința; pentru prima oară în atât de mult timp zâmbea.
Stele miniaturale începură să se nască din nimic, luminând și mai tare infinitul abisal. Dansau în jurul ei și se ciocneau, învârtindu-se haotic, aruncând scântei în toate părțile. Era un joc superb de lumini și culoare, era un vals al astrelor. După un timp, globurile de lumină începuseră să se alinieze, formând un coridor lung prin care Hailey începu să cadă. Părul ei creț și negru flutura, aducând curios de mult cu valurile unei mări întunecate. Zâmbetul ei se lărgea cu fiecare secundă în care cădea printre stele, doar pentru a se transforma într-un chicotit inocent și apoi într-un râs delicat. Nu îi venea să creadă. În curând urma să vadă din nou tabăra și pe Jake.
În timp ce câteva lacrimi dulci i se desprinseră imediat de sub ochi și rămaseră suspendate în lumina albă a stelelor orbitoare, Hailey strânse și mai tare cheia în mână. Urma să ajungă acasă, să ajungă înapoi în paradisul lor și toată mizeria asta avea să rămână în urmă. Toate suferințele ei șterse, toate lacrimile uitate.
Globurile argintii ce formau pasajul deveniseră linii drepte din cauza vitezei, arătând mai mult ca niște comete. Era momentul! Era partea ei preferată, nu era necesar, dar adora să facă asta! Se ghemui, își înconjură genunchii cu mâinile și se rostogoli, secerând grațios aerul. Acum cădea cu picioarele înainte și urma să aterizeze.
Vârfurile degetelor sale se izbiră de pământ, își găsi rapid echilibrul - ajunsese puțin cam crăcănată să fie o aterizare perfectă, dar nu mai făcuse asta de foarte mult timp, nu era un lucru impardonabil. Adică, Miles ajungea mereu să cadă pe burtă. Impactul era unul violent, simțeai în tot corpul tensiunea aterizării, dar, în mod straniu, nu aveai parte de niciun tip de durere, era un act agreabil, ba chiar unul plăcut.
Deși aterizase cu bine în dimensiunea de buzunar, nu era unde se așteptase să fie. Cabanele de lemn și focul imens de tabără nu erau acolo pentru a-i ieși în cale cum se așteptase, ci o străjuiau patru pereți metalici, un birou vechi plin de dosare dezordonate și împrăștiate, unele peste care se așternuse un strat subțire de praf. Câteva scaune cu cadre metalice și căptușeală roasă de vreme - și probabil de molii - erau aruncate prin diverse colțuri, iar unul puțin mai îngrijit în dreptul biroului. Lumina violetă a neoanelor din tavan o făcu să mijească ochii. Își trecu degetul peste unul dintre dosare, trasând o linie subțire în pojghița de praf și mizerie de pe copertă, lăsând la iveală un șir de cifre, ce părea la prima vedere nimic mai mult decât aleatoriu. Toate documentele aveau câte o serie inscripționată, dar nu părea să fie vreun fel de numerotare. Trase adânc în piept aerul stătut, plin de umezeală. Nu era speriată, era chiar mai entuziasmată ca niciodată. Ajunsese la concluzia că Jake fusese un idiot, îi speriase ca apoi să le pregătească o nouă aventură, una mai mare ca niciodată, atenția la detalii era uimitoare, toate numerele acelea probabil făceau parte dintr-un puzzle complex. Adora ideea. Desigur, ar fi vrut să îi tragă cea mai mare palmă, dar inima ei răsufla liniștită, Jake era bine.

Se așezase la birou și începu să cerceteze dosarele mai îndeaproape, le deschidea și le răsfoia, doar pentru a descoperi, în afară de câteva ștampile care nu spuneau prea multe, și mai multe cifre ce nu aveau niciun sens. Un hârâit lung se auzi în timp ce ușa metalică groasă se târî peste cimentul rece al podelei. Fata sări ca arsă și își îndreptă atenția către bufnitura puternică și ceainicul devenit cioburi pe jos. Inima îi bătea cu putere, de parcă ar fi vrut să îi rupă cutia toracică și să o ia la sănătoasa. În cadrul ușii stătea un bătrân pipernicit, cu un păr - sau cât mai rămăsese din el - alb ca zăpada proaspătă și o barbă lungă, dar oarecum îngrijită. Peste cămașa în carouri mărunte se odihnea un halat de laborator care fusese cândva alb - cel mai probabil. Pe nasul lung și ascuțit se rezema o pereche de ochelari extrem de familiari, îi mai văzuse undeva cu siguranță, dar în memoria ei nu era nevoie de atât de multă bandă adezivă să îi țină într-o bucată. Din spatele lentilelor zgâriate o priveau doi ochi mici, de o culoare verzuie cu o strălucire aproape metalică. Bărbatul era la fel de speriat ca ea.
— Cum ai ajuns aici? rosti savantul pe un ton prietenos, dar precaut.
Cu cât se uita mai mult la fata de la biroul său, cu atât se lumina mai tare la față, teama se transforma într-o oarecare măsură în uimire și chiar dacă afișa un zâmbet cald, încă păstra un aer suspicios. Pentru Hailey situația nu arăta deloc bine, era încremenită, nu știa ce să răspundă și toată teoria ei începuse să se scufunde. Jake nu putea să facă asta, încercase de atâtea ori. Nu era de bine. Își strânse pumnii și îi ascunse la spate pentru a nu-și trăda tremuratul, însă umerii ei o dădeau de gol. Nu putea să răspundă și chiar de ar fi putut nu știa ce.
Dintr-odată ecoul unor țipete îngrozitoare răsună puternic în încăperea metalică. Niște glasuri chinuite, dezlipite din cele mai negre coșmaruri, se scurgeau pe sub uși și loveau violent timpanele fetei. Voia să își ascundă urechile sub palme, dar tremuratul și groaza o înghițiseră, îi era frică să facă orice mișcare.
— Niște mielușei, explică bărbatul. Mă duc să îi fac să tacă. Așteaptă-mă chiar aici, făcu el și dispăru pe o alta ușă metalică, de data aceasta și mai groasă.
Ascultă tumefiată un sunet intens și gâtuit, genul de sunet pe care îl face un animal când este sacrificat, după care tot murmurul încetă. Bătrânul se întoarse după câteva secunde în camera biroului, cu o mătură și un făraș.
— Nu te îngrijora, doar le-am administrat un anestezic, dar mereu se sperie când văd seringa, râse el. Of, îmi și pare rău, era ceainicul meu preferat, porțelan chinezesc, nu prea găsești prin părțile astea...
Împinse ușa groasă înapoi în cadru și își adânci mâna în buzunarul halatului și scoase un rând de chei vechi și uzate, unele ruginite și altele strâmbate. După ce masiva închizătoare se întoarse de vreo trei ori, savantul se răsuci pe călcâie. Atunci a fost momentul când Hailey a văzut-o: pe inelul metalic atârna o cheie ce mima forma unei lupe, iar din coada sa răsărea un dinte lat, care după un scurt traseu se bifurca.
— Bertie!? Cum e posibil așa ceva?
Era de-a dreptul șocată. Frica îi părăsise corpul și acum făcea ochii mari la ochelarii de care fusese sigură că îi cunoștea de undeva.
— Poftim?
Savantul se uită la ea cu ochi mici și panicați. Era luat prin surprindere. Își aranjă stângaci gulerul cămășii, doar pentru a face ceva cu mâinile care, parcă, începuseră să îl incomodeze. Nu a durat mult și privirea din spatele ochelarilor s-a transformat într-una tăioasă. Și-a dres glasul, pentru a scăpa de nodul din gât.
— Vreau să îmi spui, în secunda asta, cine ești și cum ai ajuns aici, rosti Bertie cuvintele ferm și apăsat, dar controlat, fără a-și ieși din fire. Oi fi tu doar o copilă, dar nu mă mai joc cu tine.
— Tipic Albert, începu să râdă de el cu gura până la urechi. Termină cu tâmpeniile, Jake a făcut asta? Joci, cum ar veni, umm... Un rol? Și, totuși, Jake te-a făcut așa bătrân!? S-a depășit pe sine însuși!
Pe sub lentilele groase ale ochelarilor, o perdea subțire de lacrimi se trase peste ochii săi.
— Hailey... Cred... Cred că aveau dreptate, memoria chiar se duce prima, încercă să glumească, dar tonul său era abătut. Ascultă-mă cu atenție, te rog, și își trase un scaun pe care să se așeze lângă ea. Știu că ai văzut lucruri imposibile în această dimensiune de buzunar...
— În Playground nimic nu e imposibil, exact cum spunea Jake! îl întrerupse ea zâmbind. Și nu îi mai spune niciodată așa, îi dai un aer plictisitor...
— Îgh... În fine, se pare că trec direct la subiect: vreau să știu exact data și ora la care ai plecat din lumea reală.
— Ce tot spui acolo? Lumea asta e la fel de reală ca oricare alta. E nedrept să îi spui uneia lumea reală și pe cealaltă să o tratezi ca pe un cobai, nu crezi?
— Hailey, te rog, concentrează-te, nu mai trata asta ce pe un joc. Știu că ai cele mai bune intenții, dar nu e cazul, ascultă-mă, te rog, te rog mult, doar ascultă-mă, i se stinse glasul răgușit și făcu o scurtă pauză, dându-și ochelarii jos pentru a-și șterge lacrimile ce izvorâseră la colțul ochilor.