Playground

Capitolul 3.0: Bit

        Hailey îi sorbise fiecare vorbă. Fusese cât putea ea de concentrată la fiecare cuvânt ce ieșise din gura lui Albert. Timp de câteva ore bătrânul ei prieten îi povestise tot ce știa și ce avea impresia că știe despre lumea care o dată le servise ca și cămin. Când i se uscase gura de tot au făcut o mică pauză, pentru a pune de ceai, asta fiind singura întrerupere din discursul savantului.
        Acum stătea întinsă în patul ușor incomod pe care Bertie i-l oferise. Era o cameră de oaspeți strâmtă, fără nicio piesă de mobilier, în afară de patul îngust și tare. De fiecare dată când inspira, un iz de igrasie ajungea la nările fetei. Geamurile - ca, de altfel în tot restul clădirii - erau inexistente. Nu putea să doarmă, se foia și se întorcea pe toate părțile. O parte din vină o avea mediul vitreg în care se afla, iar o alta, poate chiar mai mare, o avea ecoul relatării pusnicului albicios. Era un freamăt slab, ce continua să se deruleze în spatele capului său, se auzea ca o interferență la marginea minții sale. Era atât de obosită că ar fi putut să adoarmă și într-o baltă, dar anxietatea ce îi inunda corpul și îi măcina sufletul putea să o țină trează pentru tot restul vieții. Se holba cu ochii larg deschiși în bezna camerei, fără niciun motiv palpabil.
        Albert îi povestise cu lux de amănunte că făcuse saltul din pură întâmplare, împotriva voinței sale, în timp ce mergea spre bibliotecă. În timp ce simțea că se desprinde de realitate, a memorat ora de pe vechiul său ceas mecanic pe care îl calibra perfect îi fiecare dimineață.
Avusese grijă să îi sublinieze lui Hailey că dacă și-ar fi dat cheile jos de la gât niciodată nu ar fi putut face acest salt, deoarece era atât de bine fixat în timp. Era o singură șansă, care avea loc doar la o anumită secundă, deci dacă nu aveai cheia asupra ta, ajungeai blocat în timp, fără posibilitatea de a trece pe partea cealaltă. Nu o spusese ca pe ceva rău sau ca pe ceva bun, ci ca pe o simplă observație imparțială. Ăsta era primul dintre lucrurile care o înnebuneau. Ea fusese singura care renunțase la lanțul din jurul gâtului pe care atârna cheia. Prezența ei acum îi Playground era pur întâmplătoare, noroc chior. Dacă ar fi verificat cheia cu o jumătate de oră mai devreme, ar fi rămas în camera ei, înghețată, fără a știi ca în lumea lui Jake se întâmplă atâtea...
        Albert aterizase la câțiva zeci de kilometri de tabăra Oakenhill, se orientase folosind harta întipărită în mintea lui și a început să pornească spre tabără, campând în fiecare noapte în peșteri sau colibe putrezite pe care Jake le crease și pe care Albert le cunoștea foarte bine. Din fericire, aerul primăverii era destul de cald, deoarece nu ar fi vrut să riște să atragă atenție asupra lui, chiar și cu un foc minuscul. Când la orizont apăruse într-un final orașul imens, plin de clădiri cenușii de beton, alese să își păstreze distanța. Era singur și speriat într-o lume despre care nu mai știa nimic. În tabără, în locul cabanelor din lemn de pin apăruseră structuri masive și anoste ce se extinseseră chiar și în locul unor păduri din împrejurimi, iar focul imens ce obișnuia să ardă chiar în centrul așezării, acum era înlocuit de felinare electrice, ce împrăștiau lumina roșiatică a becurilor incandescente peste tot peisajul rece, reușind doar să îi dea un ton violent.
        Bertie s-a cazat pentru o perioadă într-una dintre cabanele anterior menționate. Era aproape de un pârâu rece și iute, deci avea o sursă permanentă de apă potabilă chiar lângă el. Apoi a meșterit o undiță dintr-o creangă lungă de nuc și scoarță de copac împletită pe post de ață, apoi rupsese catarama curelei în două bucăți aproape egale, pe care le șlefuise și le ascuțise de o piatră pentru a obține două cârlige numai bune pentru pescuit. Lemnul de nuc făcea treaba binișor, dar tot și-ar fi dorit să aibă niște bambus la îndemână. Desigur, cea mai mare problemă o reprezenta ața sa de pescuit care era vizibil inferioară, se rupea des și, de fiecare dată când se întâmpla, îl costa timp prețios să recupereze cârligul. Oricât de rudimentar și ineficient era pescuitul său, măcar reprezenta o sursă cât de cât stabilă de hrană.
        Acum că principala sa îngrijorare nu mai era mâncarea și adăpostul, își făcea timp să investigheze ce naiba se întâmpla îl Playground. A început să facă ture regulate până în apropierea Oakenhill-ului și să își găsească un loc înalt și ascuns din care putea observa fără a fi observat. L-a început a aproximat numărul de locuitori - care atinsese ordinul miilor - și a catalogat fiecare clădire. A ajuns să cunoască nu mai puțin de patru zone rezidențiale, o cantină imensă, câteva ateliere de diferite mărimi, o secție de poliție, un mic spital, o școală și, în centrul concentrației urbane, o clădire colosală despre care intuise că avea rol administrativ. Desigur, rămăseseră și construcții despre care nu avea să afle nimic, niciodată.
        Urmă o scurtă descriere a procesului său de analiză prin care aflase că foarte mulți locuitori ai actualului Oakenhill aveau instruire militară, că fiecare copil era obligat să meargă la școală până în jurul vârstei de 24 de ani și că în interiorul așezării vehiculele erau folosite doar de doctori și polițiști la datorie sau strict pentru transporturi.
        Într-o dimineață, patru oameni îmbrăcați în uniforme negre flexibile și înarmați, au dat buzna peste el în cabană. I-a recunoscut instant - trupele de poliție. Oricât s-a zbătut, tot a ajuns în mașina blindată, iar apoi direct la clădirea administrativă numită "fort". Acolo, conducătorul acestor oameni, "o gorilă îmbrăcată" după cum îl descrisese Albert, s-a prezentat în fața lui ca "directorul acestei colonii" și i-a oferit o masă copioasă. După ce se înfruptase din carnea de pui și legumele fierte de care nu mai avusese parte de luni întregi, directorul s-a uitat fix în ochii lui și la întrebat "ce pot să fac ca să nu interferezi cu micul meu proiect?". Albert i-a răspuns direct că vrea să fie trimis acasă, dar directorul i-a explicat că nu poate face așa ceva. În final, Bertie fusese convenit să accepte acest buncăr subteran transformat pe jumătate în casă, pe jumătate în laborator, unde putea efectua orice experiență i-ar fi trecut prin cap și, în același timp, putea clona animale sau plante pentru hrană, dar și pe post de cobai. Termenii înțelegerii erau că buncărul, după intrarea lui Albert, avea să fie ferecat din exterior.
        Asta era al doilea lucru care o neliniștea și nu îi dădea pace. Albert pe care îl cunoștea ea nu era așa. Poate s-a simțit amenințat și nu a avut de ales decât să fie de acord cu înțelegerea, dar nu ar fi plecat din casa acelui om fără să obțină răspunsuri. În mod normal, natura lui curioasă l-ar fi făcut să întrebe tot felul de întrebări la care și Hailey voia răspunsuri. Unde e Jake? Cine sunt oamenii ăștia? Cum au ajuns aici? Și, mai departe, parcă încercase să o convingă că Jake nu mai există printre ei. La orice întrebare îi punea, ăsta era răspunsul. Cum a putut să îmbătrânească în Playground? "Ei, bine, fără Jake care să mențină mecanismul..." Cum a reușit directorul să schimbe timpul? "Păi, fără Jake care să îl oprească, a fost o problemă pur științifică." Cine i-a adus acolo? "Sigur nu Jake!"
        Aprinse lumina în camera goală și încercă să oprească fluxul de gânduri ce dădeau buzna în mintea sa. Trebuia să se liniștească, avea un prieten lângă ea și asta era cel mai important, avea un punct de plecare. Mâine, trebuia să găsească un plan împreună de a evada din cușca asta subterană. Și de acolo ce? Unde urma să se ducă? Nu conta, prioritatea era să părăsească buncărul. Apoi puteau face orice: să se infiltreze în tabără și să culeagă informații, să viziteze locurile în care obișnuia să stea cu Jake...