E ora nouă și jumătate. Postmeridian.
Îmi las capul să pice pe perna buretoasă, simțind o scurtă străfulgerare de durere, din lobul frontal până-n cel occipital. Îmi place să-mi imaginez propriul trup, privit de sus. De foarte sus. Atât de sus, încât să-l văd perfect. Atât de sus, încât vergeturile să rămână niște simple cute formate de briză pe întinderea perfectă a nisipului. Șoldurile-mi să se iubească și să nu mai fie atât de îndepărtate. Să-mi mijesc ochii și să nu remarc pielea flască de pe braț și celulita de pe coapse. Grăsimea prost distribuită. Cearcănele alea să pară pete de cerneală pe papirusul ce-mi învelește viscerocraniul. Să-mi mijesc ochii și să văd ceea ce vreau să văd. Dar nu și ceea ce sunt eu, de fapt.
Asta e noaptea în care voi începe să fiu fericită. Știu asta de douăzeci și unu ani. Aștept asta de douăzeci și unu ani. Și a venit.
Cu fiecare oră ce va trece, voi deveni și mai fericită.
CITEȘTI
Viața ca-ntr-un hamac
Short StoryO scurtă istorisire a nopții în care am devenit fericită. #prozăscurtă
