Viața ca-ntr-un hamac

Ora 23:28

           

De ce o fi făcut tata focul în luna iunie? Sunt transpirată din cap până-n picioare și asta e singura explicație.

Mă ridic fără tragere de inimă de pe cuvertura croșetată de mama dintr-o lână ce-mi pișcă pielea într-un mod plăcut și ating caloriferul cu buricele degetelor. E mai rece decât răceala ce se anunță prin tusea productivă care-mi dă târcoale de vreo câteva zile încoace. Atunci de ce mi-e cald?

Mă așez înapoi pe pat și îmi amintesc de un film văzut cu mult timp înainte, într-una din acele seri în care ești prea obosit să faci ceva productiv și prea odihnit să dormi, așa că alegi să butonezi aritmic, în căutarea unei emisiuni care să nu promoveze incultura, sau a unui film care să nu fie pe terminate. Normal că n-am găsit așa ceva. Dar am prins din zbor, în câteva fracțiuni de secundă, o scenă dintr-o reclamă la o organizație non-guvernamentală ce se ocupa cu ajutarea copiilor nevoiași. Era un băiețel îmbrăcat în haine ponosite ce privea cu jind prin fereastra unui restaurant debordând de lumină și căldură. Clienții purtau rochii cu paiete și sacouri cu butoni scăpărători. Înăuntru era cald. Afară erau minus câteva grade.

Îmi amintesc și acum că nu am putut dormi din cauza acelei clipe. Am lăsat-o să mă marcheze pentru câteva ore, după care am dat-o uitării.

Dar în noaptea asta vreau să devin fericită. Așa că îmi amintesc de puștiul ăla înghețat și realizez, cu stupoare, cât de multe am. Poate eu sunt pentru el ce erau femeile alea de la ora nouă jumate pentru mine.

Realizez că nu pot fi fericită dacă nu apreciez ce am. De ce să tânjești după ce nu ai, când poți savura ceea ce ai? De ce realizez tocmai acum cât de stupidă am fost, voind un ecler, când eu am un întreg tiramisu în farfurie?

Când iubești ceea ce ai din toată inima, te defocusezi de pe ceea ce nu ai. Nimeni nu le are pe toate. Și ghici ce? Și dacă ar exista cineva care le-ar avea, eu l-aș iubi și m-aș bucura pentru el. Pentru că de acum sunt fericită.