Viața ca-ntr-un hamac

Ora 00:47

      Nu știu cât timp a trecut, dar simt cum îmi mor angoasele. Simt cum anxietatea mea socială își face prieteni. Simt cum melancolia mea accesează un site cu citate motivaționale. Și simt cum șoldurile mele fac dragoste. Nu mai sunt late, se țin în brațe. Sau, cel puțin, așa vreau eu să cred. Pentru că da. Noi suntem stăpânii propriului nostru univers. E cum vrem noi să fie.

     Mă simt cuprinsă de evanescență. Mă-nghite salteaua și mă scuipă pe culmea cea mai înaltă a Everestului. Sau pe acoperișul unui zgârie-nori, la apus. Razele roșiatice îmi sfâșie tristețea de pe chip și-mi pictează pomeții-n portocaliu. Simt niște mâini blânde cuprinzându-mi talia. Las capul pe spate și-mi tatuez acest moment pe pericard, să-mi pot eviscera trupul și să revin acolo, atunci când mă simt aproape de marginea prăpastiei. Apune și ultima scânteie a soarelui, iar o semiobscuritate inundă acel acoperiș într-un albastru tandru și melancolic; melancolie din aia bună. Din aia care îți face pielea de găină în hamacul din curtea bunicilor. Chiar dacă tu nu mai ești în hamac, iar bunicii nu mai sunt. Nu în hamac. În viața ta. Viața ta e hamacul lor, însă nu ne putem petrece timpul, mereu, în hamac. Trebuie să-i mai lăsăm și pe alții.

     Nu-i viața ca un hamac?

      Ai stat vreodată-ntr-un hamac? Dacă nu, încearcă s-o faci. Să-ți lași picioarele moi, să-ți relaxezi mușchii, să-ți întinzi mâinile pe lângă corp și să închizi ochii. Vei simți cum ești cuprins de evanescență. Hamacul te va înghiți și te va scuipa pe cea mai înaltă culme a Everestului. Sau pe acoperișul ăla la care mă gândesc eu chiar acum. N-am fost niciodată acolo. Dar noi suntem stăpânii propriului nostru univers. E cum vrem noi să fie.