Viața ca-ntr-un hamac

Ora 03:00

           

Vreau să fac atâtea lucruri în viața asta!

Știu că sunt atâtea locuri pitorești pe care toți vor să le viziteze. Monumente, muzee, orașe, cascade. Dar îți dai seama câte acoperișuri inundate-n apus mă așteaptă să le escaladez, cu două brațe blânde împrejmuindu-mi talia? Câte creste înalte mă așteaptă să stau și să inspir? Să închid ochii și să știu pentru ce trăiesc? Vreau să le văd pe toate. Să-mi fac poze cu toate cafenele chic pe care le-ntâlnesc în cale, să mănânc mâncăruri prăjite în mult ulei, de la cele mai obscure barăci intitulate fast-food, să văd clișeicul Turn Eiffel, să-mi aud ecoul în Marele Canion, să mă holbez la Mona Lisa, în Louvre, să fac tot ce vedem prin filme și citim prin cărți. Dar vreau să încep cu acoperișurile alea. Și  nu doar înghițită de saltea și scuipată acolo.

De ce să îmi înving temerile și să fac ceva ce mă îngrozește? Asta nu-i fericire. Dacă ai fi fericit, ai accepta că ești om, că ai voie să te temi de anumite lucruri și te-ai bucura de cele pe care nu ți-e frică să le faci. Niciodată n-am să dorm cu lumina stinsă. Nu-mi place bezna. Simt că sunt prea aproape să pic din hamac. Mamă, dacă citești asta, să știi c-o să-ți dau toți banii în plus la factură, toți. Nu știu când, dar îți promit c-am s-o fac. Doar lasă-mă să fiu fericită și nu-mi stinge lampa. Lasă-mă să mă simt, în hamac, ca-n brațele tale: în siguranță. Chiar dacă tu nu ești mereu acolo.

Vreau să simt brațe în jurul meu. Mereu. Urăsc să fiu singură. Iartă-mă, tată, că nu în brațele tale voi sta mereu, dar așa funcționează viața. Uneori, alți oameni ne fac loc în hamacul lor și brațele lor le vor înlocui pe ale tale. Dar doar în jurul taliei, nu și în jurul sufletului. Pentru că acolo doar voi veți fi. Cei care, tot dintr-o îmbrățișare, m-ați făcut să fiu aici. Mulțumesc. Voi sunteți încă un motiv pentru care în noaptea asta încep să fiu fericită. Un motiv pe care-l am de douăzeci și unu de ani și n-am știut să mă bucur de el.