Diamantul Pieirii

2. Mutarea

Stau și mă uit pe geam la trecători. Sunt atât de mulți și atât de diferiți. După puțin timp, îmi îndrept privirea la cuplurile de adolescenți și mă întreb: Eu oare îmi voi găsi jumătatea? Oare mă va înțelege? Mă va plăcea cu toate problemele mele? Iarăși, prea multe întrebări la care răspunsuri le voi găsi în timp. Totodată, stau și privesc la ziua minunată de afară. Aș dori să fac o plimbare, dar lenea este prea mare. Să ies puțin sau să rămân în casă? Mă mai gândesc .

— Lidya, Lidya, Lidya, unde ești? mă strigă cea mai bună prietenă a mea. Sau oare sunt amândouă? Nu îmi dau seama.

— Lidya, unde pisicii vecinii ești?

De data aceasta cu siguranță este Leo.

— Lidya, unde ești? Lidya, unde pana lui mamaie ești? Sau era a lui tataie? Nu contează. Unde ești?

Acesta este cu siguranță Deme.

— Lidya! strigă toți patru în cor.

Oare ce s-a întâmplat? S-a terminat ciocolata? Sau poate și mai rău de atât. A venit băiatul cu pizza și nu le-a pus multă brânză? Oricum ar fi, tot idioți rămân.

— Ce vreți? M-ați pierdut? Vreți să vă asigurați că nu am murit? Hai să vă stric cheful puțin. Nu, nu am murit! Vin acum! Nu mai țipați ca disperații!

Mă dau jos de pe scaunul meu și deschid ușa care duce spre parter. Cobor scările din lemnul masiv și lăcuit de către băieți acum câțiva ani, înainte să ne mutăm împreună. În acea zi eram atât de fericită când am aflat că o vom face în sfârșit, încât nu am putut să dorm o noapte întreagă. Îmi aduc și acum aminte convorbirea telefonică de parcă am fi întreținut-o ieri.

— Anunț important pentru toți morții locatari din apartamentul Lydiei. Anunț important.

Imbecilul de ,,frate-miu vitreg" s-a gândit să îmi descătușeze gândurile demonice. Fir-ar ele să fie... Parcă cu câteva zile înainte m-am spovedit. Eh, spun și dau din umeri relaxată. Când trăiești într-un mediu de imbecili, înjuriile sunt ca o a treia familie.

— Încetează, Demetrius! Nu ești amuzant! îl informez eu.

— Prăjiturica mea cu o căpșună în vârf s-a trezit în această minunată zi cu fața la cearceaf?

Aceeași prostie scoasă pe gură de fiecare dată când mă enervez. Crede că mă îmbunează în vreun fel? Se înșeală amarnic.

— Pff. Ai vrea tu. Auzi? De ce m-ai sunat?

— Ca să văd ce mai faci. Nu am un motiv anume. De ce?

Chiar așa? Nu prea cred.

— Sunt curioasă, atâta tot. Sper că nu îmi mai faceți vreo surpriză. Pe unele dintre le urăsc din tot suflețelul meu mic și rău, îi răspund pe un ton dulce de copil handicapat.

Până și pe mine am ajuns mă urăsc din simplul motiv că o înfăptuiesc.

— Ca de exemplu?

Mă jur eu că e prost dacă nu-și mai amintește.

— Ca de exemplu întâlnirea dublă de săptămâna trecută. Ultimul pretendent mirosea de la o poștă. În alea câteva ore care au trecut, mi-a fost imposibil să respir, darămite să mai mănânc ceva.

Îmi vine să vărs numai gândindu-mă la cum a fost.

— A... îl și vedeam cu ochii minții cum își dă o palmă peste frunte. Și eu care credeam că nu îți place meniul.