Diamantul Pieirii

*5* Un el mai deosebit

 Case. Multe case. Șiruri neterminabile chiar. Și voci. O grămadă de voci suprapuse. Beznă. Noaptea de dinaintea circului, a tot ce aparține de paranormal. Dintre toate, stelele mi-au furat privirea și nu numai. Au reușit să mă liniștească și să-mi redea încrederea. Mi-au șoptit: Totul va fi bine. Iar eu le-am ascultat. Ce a urmat după aceea vă las pe voi sa aflați în rândurile care urmează.

M-am trezit udă leoarcă din cap până-n picioare. Am strigat, iar toți păreau a râde de mine, de mutra mea furioasă. Am aruncat o privire la ceasul de pe noptiera de lângă pat, care indica doar ora 02:15. Am vrut să mă întind iarăşi, dar m-am simțit prost.

 Foarte prost. Mi-am dat seama că greșisem în tot acel timp. Că le greșisem. Toate șotiile puse la cale păreau să nu mă mai mulțumească. Doream acel ceva în cantități uriașe, care avea să fie cu mult mai bun, credeam eu. Însă farsa făcută de întregul grup, a reușit să mă întoarcă pentru o vreme împotriva lor. Nu le mai vorbeam. Le întoarcem spatele și plecam.

Până de curând. Am ajuns în cele din urmă la concluzia că îmi vor binele. Starea de spirit mi s-a schimbat. Am început să zâmbesc mai des. Fără zâmbete false. Doar adevărate. Eu chiar făceam progrese, m-am minunat într-una din zile. Până a apărut EL. Am simțit cum totul se năruie. Pământul parcă ar fi vrut să mă închidă, dar nu. Aveam o imaginație bogată. Atâta tot. O singură privire și totul ar fi luat foc. Ar fi ars până s-ar fi transformat într-o cenușă nefolositoare. Nu. Nu voiam acest lucru cu niciun chip. Tot ce trebuia să fac ca să-l evit era să îi întorc spatele și să mă înapoiez în propriul confort. Nu a fost absolut deloc ușor. Parcă înghețasem în loc, iar timpul odată cu mine. Dar el se mișca. Atunci, în momentele acelea în care am știut că nu voi mai putea respira, ceva s-a schimbat brusc. Un miros nou, diferit, m-a învăluit pe dată. Am închis ochii și am făcut un singur gest firesc care aproape că mi-a ruinat viața. L-am salutat. Surprins - cum altfel? -, mi-a răspuns la salut, ridicând mâna dreaptă, apoi m-a analizat în detaliu oarecum mirat. Nu mă recunoștea. Cum era posibil? Oi fi greșit eu? L-oi fi confundat? Nu. Aceiași ochi verzi, doar culoarea părului diferită. Nu mi se părea genul lui. Un albastru electrizant. Ce mai combinație! mi-am zis. Straniu și în același timp... drăguț? am continuat. După nici câteva secunde, mi-am tras o palmă peste față. Mă jur. O luasem razna cu totul. Am închis ochii și am inspirat adânc. Apoi i-am deschis și am expirat. M-am întors pe călcâie și dusă am fost.

Câteva zile mai târziu, echipa mea a început să se frământe din ce în ce mai des. Zilnic aș putea spune. Aveam probleme. Și nu numai atât. Am rămas în urmă cu mult. Astfel că, cu chef fără chef, ne-am apucat să improvizăm. Nu puteam să continuăm. Eram blocați în aceeaşi încăpere, care am găsit-o. Stăteam, deoarece se întunecoase, iar păsările-dragoni ieşeau la suprafaţă. Într-o dimineaţă, am ieşit la o plimbare prin pădurea deasă. Acolo, stând pe o stâncă, l-am văzut, el era .

O lună mai târziu... drumurile noastre s-au intersectat. M-am făcut în toate felurile o noapte întreagă după aceea, din simplul motiv că mi s-a părut mie că am spus numai prostii. Da. Din păcate am avut timp din belșug ca să ne cunoaștem. Mai mult el pe mine decât eu pe el. Aproape că i-am dezvăluit lucruri despre expediţie, personale până la urmă.

— Ești bine? m-a întrebat profund îngrijorat, iar mie mai că-mi venea să vărs.

De ce a trebuit să începem cu astă replică minunată? E clișeic! m-am revoltat eu în gând, schițând spre surprinderea mea un zâmbet și ridicându-mă de la pământ, scuturându-mi praful invizibil de pe rochia-mi purpurie.

— Da. Vrei să mă ajuți cu ceva? l-am întrebat stingher ezitând.

Să-mi dau palme mintale nu alta.

— Bineînțeles. Despre ce este vorba? m-a întrebat dornic să ajute.

Nu tu păpușă, nu tu animal de companie... făceam progrese uriașe. În fond eram doi adulți.

Totuși, ar fi trebuit să gândesc de o mie de ori înainte să deschid gura. Cu ce ar fi putut să mă ajute el, dacă eu ieșisem doar la o plimbare?

— Mi-ar plăcea să îmi ții companie în plimbarea aceasta. Dacă se poate, i-am răspuns în cele din urmă.

Venise rândul lui să ezite. Într-un sfârșit însă, mi-a răspuns:

— Desigur! De ce nu? a zis și am început să mergem în josul cărării.

Cât ne-am plimbat, tăcerea ne-a ținut până și ea companie. Să v-o spun pe șleau, a fost oribil. Puteam jura că am făcut mai puțin de un kilometru și deja nu mai suportam. La noi era casă de nebuni. Normal că m-am obișnuit să fie gălăgie, dar în lume, simțeam nevoia să demonstrez că sunt adult în toată firea și nu unul de la casa de nebuni. Astfel că, atunci când am luat o pauză pentru a-mi odihni picioarele, am încercat să-mi reduc volumul vocii mai din timp, și, dregându-mi glasul, am început să vorbesc.

— Mi se pare că ne-am mai întâlnit undeva. Tu nu crezi același lucru?

S-a uitat la mine de ca și când m-ar fi recunoscut, iar pe urmă, o lăsare a capului de lungă durată mi-a confirmat un lucru: Habar nu avea cine puteam fi de fapt.

— Tasha, m-am prezentat eu, întorcându-mă înspre el și ridicând mâna dreaptă.

A fost primul nume care mi-a venit pe moment, dar de care m-am îndrăgostit iremediabil mai târziu.

— Damian. Încântat! mi-a spus zâmbindu-mi.