Transcendență. Iubire.

Încep să simt ceva?

Răspunsul lui m-a lăsat fără replică pentru câteva secunde, după care i-am spus hotărâtă:
-Povestește-mi puțin, poate doresc să o citesc!
-Hmm... spune el îngândurat, este o carte despre dragoste, deși, cred că ți-ai dat seama de asta deja, este o carte a fantasticului, ce se împletește armonios cu iubirea, nu am terminat-o, dar mă fascinează atât de mult încât ăsta e primul gând pe care îl am când mă trezesc.
El vorbea, iar mie îmi plăcea să îl ascult... avea un glas special, destul de gros, dar nu foarte... nici prea subțire, fața lui cred că era cea mai rotundă pe care o văzusem până atunci. Brațele nu îi erau pline de mușchi, semn că nu făcea atât de mult sală, dar, nu mă deranja. Avea un tricou alb, ce bine îi venea acel tricou! Se potrivea cu ochii-i albaștri precum cerul... părul de culoarea Soarelui îi sclipea, zâmbetul era... probabil cel mai frumos pe care îl văzusem până în acel moment, un zâmbet larg, dinții albi și... cum astea nu erau destul... avea și două gropițe ce se accentuau când zâmbea.
-Sună interesant, mi-ar plăcea să o citesc! spun eu chicotind. Apropo de asta, eu sunt Artemis, încântată! Deodată, el face ochii mari și pare foarte suprins.
- Zac! îmi întinde mâna pentru a ne-o strânge.
-Vii des pe aici, Zac? îl întreb eu încercând să nu încheiem conversația.
-Nu tocmai, cred că e prima dată când trec pe aici, dar, e un loc tare frumos!
Cât timp el se uită în zare, eu profit și mă uit la el... și... nu știu ce văd, nu am mai văzut ceva asemănător, simplitatea lui e specială... e diferit.
- Cu ce te ocupi? se întoarce el brusc, iar eu tresar puțin și revin cu picioarele pe pământ.
-Sunt elevă, clasa a X-a, dar tu?
-Și eu sunt elev, clasa a XII-a.
Nu voiam să îl exasperez cu întrebări gen "La ce liceu?", "Ce vrei să devii?", "Ai pe cineva?". Ne cunoaștem doar de 5 minute, nu vreau să o dau în bară așa rapid.
Zac
Vreau să plec, dar, ceva nu mă lasă, nu, nu peisajul minunat, sau cartea pe care o pot citi în aer liber, ci... altceva... cred că fata pe care tocmai am cunoscut-o, pare așa specială. Nu e foarte înaltă, dar, nici eu nu sunt, e mai scundă decât mine, cred că asta e bine, părul îi e de culoarea nisipului, un blond mai închis, ochii căprui, cred că cei mai frumoși ochi căprui pe care i-am văzut, părul îi este desprins, fluturând puțin datorită micilor brize, buzele sunt mari, potrivite perfect pentru fața-i finuță. Poartă o salopetă cu flori, mătase, pielea-i deschisă se combină perfect cu îmbracămintea, parcă vine dintr-o altă lume, a perfectului. Nu mai spunem nimic de câteva minute, doar privim în jur și totuși, niciunul nu se ridică de pe bancă. Îndrăznesc până la urmă și o întreb:
-Vrei să ne plimbăm puțin?
Artemis
La auzirea acelor cuvinte, simt un fior, tocmai m-a întrebat dacă vreau să ne plimbăm... Nu pot sări de pe bancă și să țip că bineînțeles, vreau să ne plimbăm, așa că îmi păstrez cumpătul.
-Da, de ce nu? spun eu încercând să par cât mai naturală.
-Haide! îmi spune.
Mă ridic și brusc mâna lui o ia pe a mea. Inima îmi zboară, iar fluturii din stomac fac un dans de bucurie.
Am ieșit din parc deja, nu știu unde urmează să mergem, cred că nici el nu știe, dar, îl urmez încrezătoare.