Transcendență. Iubire.

Cartea e desprinsă dintr-o fantezie

***
Ne îndreptăm undeva, nu știu unde, probabil că nici el, îi urmez pașii ținându-l de mână... încă nu înțeleg de ce a apucat-o, strângând-o în a lui, dar, nici nu l-am întrebat, pentru că, știam că dacă îl întreb, probabil mâinile ni se vor despărți. Nu scoatem niciun cuvânt, doar mergem. Privim în jur. Deodată, se întoarce și se uită la mine.

Ce ochi blânzi! Nu, nu te pierde cu firea!

Se uită la mine și... eu mă uit la el, ce simplu pare! Las privirea în jos... nu vreau să pară că îl plac, deși, așa era.
-De ce ne ținem de mână? îl întreb până la urmă.
-Ăă, nici nu am realizat, scuză-mă.
Întocmai cum am crezut, mâinile ni se desprind, devin deodată tristă, mă simțeam protejată când îl țineam de mână. Ne oprim lângă o poieniță.
-Ce căutăm aici?
-Ăsta este locul meu de relaxare, aici citesc, scriu, sau compun piese.

La ce liceu ziceai că ești?

-Compui piese? spun eu mirată.
-Mhm...
-Cântă-mi una! exclam eu.
-Nu acum, nu e momentul potrivit. Dar, am venit aici ca să te pot cunoaște, cine ești de fapt? Și, cum ai avut încredere să urmezi un străin, dacă îți făceam ceva?
Pentru un moment îmi dau seama că are dreptate, el m-a chemat, iar eu am venit ca un animăluț după el.
-Probabil că ai dreptate, de asta ar fi mai bine să plec! Nu îi puteam spune că privirea blândă mi-a dat de înțeles că are un suflet bun, sau că mă îndrăgostisem de el.
-Dar nu știi pe unde să o iei! exclamă.
-Găsesc eu o ieșire! spun eu deja luând-o la fugă.
-Stai! începe să fugă după mine, dar, nici eu nu mă opresc, nici nu știu ce mi-a venit.

Cum naiba o dau mereu în bară? Mă simt atât de rușinată față de Zac și chiar mă descurcam bine!

Alerg. Atât. El e în spatele meu, deodată, mă prinde de mână.
-Stai, nu mai fugi!
Ochii lui parcă îngrijorați îmi spun că și el simte ceva... Vocea îi este blândă, chiar dacă probabil l-am enervat cu reacția mea.
-Dă-mi un motiv să nu fug! spun eu, puțin supărată, puțin speriată.
-Ai venit până aici, corect? Sigur ai venit cu un scop, nu știu care e acela, dar, și eu am venit cu un scop, de a te cunoaște, nu știu cine ești, sau, cu ce te ocupi, decât că ești elevă, nici nu știu la ce liceu, știu că vrei să citești cartea pe care o citesc și eu și că ai niște ochii ai naibii de frumoși!
Se oprește brusc, îmi dau seama că parcă regretă ultima parte, se înroșește, roșesc și eu, nu mai vorbim, doar ne uităm unul la altul, parcă ne e frică să spunem ceva. Mă privește. Îl privesc. Îi simt privirea. Oare el o simte pe a mea?
-Scuze pentru reacția de mai devreme, dar, aveai dreptate, nu te cunosc și totuși te-am urmat până aici, nici eu nu știu cine ești sau ce vrei să îmi spui, nu știu la ce liceu ești sau dacă ai prietenă. Nu îți știu numele de familie, gusturile, nu te cunosc de mult timp, mai puțin de 30 de minute, dar... pot vorbi cu tine și asta e foarte important.
Se uită la mine. Oare am spus ceva prea exagerat? De fapt, nici nu prea îmi mai amintesc ce am spus, pentru că eram atât de atentă la a sa privire încât am uitat despre ce vorbeam.
-Zac Coop. Liceu de mate. Stau cu părinții, mama lucrează de acasă, iar tata este în străinătate, în timpul liber fac muncă în folosul comunității, ador să citesc și cred în magia cărților. Acum, tu.
-Artemis West. Liceul de filologie cu profil artistic, desen, mai exact. M-am mutat de curând și stau cu părinții, amândoi fiind doctori. În timpul liber merg la diferite spectacole, operă, iar pasiunea mea pentru citit a crescut în ultimul timp.
Nu mai spune nimic, nici eu nu mai spun, doar ne uităm în jur. Îl cunosc de atât de puțin timp și parcă l-aș cunoaște de destul încât să nu îmi fie rușine să îi spun aproape orice îmi trece prin cap. Brusc, îmi vine o idee.
-Povestește-mi despre carte!
-Imposibil.

De ce?!

-De ce? îl întreb punându-mi mâinile în șold.
-Pentru că nu se poate.
De când am adus vorba de carte vorbește rece și ochii-i sunt în pământ, nu mă mai privește, nu mai privește în jur.
-Îmi spui și mie de ce naiba m-ai adus aici , unde nu e nimeni, să mă cunoști, ceea ce nu faci, să îmi pui întrebări, ceea ce nu faci și nici când îți adresez vreo întrebare nu răspunzi! Arată-mi ieșirea! răbufnesc.
Ochii i se măresc și îi pot vedea nuanța de albastru spre zi și mai clar decât înainte. Dacă aș știi ceva despre tine!
-Cartea e desprinsă dintr-o fantezie. îmi spune. nu are nicio reacție, pare că vorbește doar să nu tacă. de ce îmi zice asta?
-Poftim?
-M-ai întrebat despre carte și ți-am spus, e ceva diferit, magic.
-Cartea?
-Da.
-Ce e magic?
-Uite, deschide coperta, prima pagină este scrisă bolduit, în altă limbă, are câteva desene în relief pe margini, flori și fluturi. Titlul este scris mare, gravat pe coperta brumărie.
-Nu înțeleg, spun nedumerită.
-Uite!