Aproape prințesă | 2018

Capitolul 4

          Un gardian de-al mamei mă privea de la geam. Îmi face semn cu mâna, și odată ce îl zăresc, înghit în sec.

          — Ale dracu’ cameriste, vino înapoi imediat și culcă-te, căci mâine te plângi că ești obosită! urlă bărbatul, încât garantez că s-a trezit jumătate de castel.

         Tresar la înjurătura pe care tocmai a scos-o, și îmi dreg glasul speriată, răspunzându-i:

          — Hmm.. imediat! îi răspund cu total altă voce.
          
          Bărbatul nu pare să mă creadă, face un semn cu mâna — o flutură; și pleacă. Preț de câteva secunde m-am lipit de betonul gardului răsuflând greoi. Îmi duc privirea spre cer, unde miliardele de stele se ivesc printre albastrul închis. Niciun nor nu se ivește pe toată raza mea vizuală. Nu era nici frig, nici cald. Probabil pielea de găină mi s-a datorat schimbării rapide de temperatură dintre interior și exterior. Măsor cu mintea distanța dintre mine și gaură, și expir: patru pași. Îmi iau inima în dinți și număr. Unu, doi, trei. La al patrulea plănuiesc să-mi pun mâinile de-o parte și de alta a găurii și să sar. Strâng marginile în pumn și o lărgesc mai tare, ușor, de frică să nu-mi creez vreo rană în palme. Inspir și expir din nou. Mă las ușor în spate, să-mi iau avânt, și într-o secundă am trecut de partea cealaltă a grădinii. Unde e numai câmp. Am privit în spate, spre curte și spre castel. Bărbatul dispăruse de la geam și lumina se stinsese. O iau la fugă în jos, pe drumul pietruit care coboară spre ulița principală din sat. Strâng palmele pe cămașa de noapte și o ridic puțin în sus, ca genunchii să se poată îndoi în voie. Ritmul inimii începe să devină alert odată ce prind viteză. Mă uit în jos, precaută pe unde calc, dar stau și cu ochii în patru, să nu văd vreun gardian al satului patrulând. Ajung rapid printre case, iar la prima uliță laterală mă opresc. Mă așez pe marginea unui gard din sârmă ghimpată și îmi trag sufletul, epuizată.

          — Fuga din castel e mult mai complicată decât îmi imaginam, murmur pentru mine.
        
          Mă uit în jur și nu văd pe nimeni. Desigur, e zece noaptea; la ora asta copii se pregătesc de culcare. Privesc în jur și niciun gardian nu patrulează în zonă. Conștientă că aceștia pot veni în orice moment, o iau din loc și încerc să îmi amintesc drumul spre piață, pe care l-am făcut acum câteva săptămâni împreună cu mama, în inspecție. Diferența dintre zi și noapte e ca de la cer la pământ, prin simplul fapt că nu pot deosebi culorile din zi cu cele monocromatice ale nopții. Iar lumina felinarelor e aproape inexistentă.

          — Unde naiba e piața aia?! pufnesc.

          Peste tot se văd numai case. Case construite în diferite stiluri, cu o multitudine de decorațiuni și vițe de vie în curte. La sfârșitul verii se va organiza Festivalul Vinului, iar fiecare familie are dreptul să participe cu un vin, făcut din strugurii pe care ei îi cultivă. Se oferă diferite premii, iar vinul desemnat cel mai rafinat va produce vin pentru întreg castelul pe parcursul unui an. Decid să o iau la stânga, pe o uliță strâmtă din piatră, unde îmi aduc aminte că am trecut pe acolo cu trăsura, mai înghesuiți, ca să ajungem mai rapid în piață. Sunetul greierilor se intensifica din ce în ce mai mult, iar frigul părea să-mi domine pielea deja făcută ca de găină. Îmi duc mâinile la brațe și frec ușor, încercând să stăpânesc frigul. Cu câți pași făceam mai aproape de piață, începeam să aud un cântec. Cântecul care m-a ghidat. O aud pe fata aceea cum fredonează cântecul pe care îl ausizem de pe terasă, urmat de un la la la al unei voci de băiat. Îi aud; sunt aproape. Dar nu văd pe nimeni în zonă. Sunt doar eu pe uliță, și nu văd nici urmă de om. În spatele meu văd două siluete masculine, cu câte un clop pe cap, apropiindu-se.

          Dumnezeule, sunt gardienii! Trebuie să mă ascund. Încep să fug, din nou, înainte, unde văd cu ochii. Nu văd nicio portiță unde m-aș putea ascunde. Inima îmi bate de zece ori mai tare, de parcă vrea să iasă din piept. Dacă mă prind, ce le vor spune? A cui sunt? Dacă află mama că am ieșit, îi va trage la răspundere pe cei doi gardieni, că m-au lăsat să plec fără însoțitor. Doar le-am spus că merg la Elva. Dumnezeule, dacă o să o tragă pe ea la răspundere? Dacă o vor alunga? Nu mi-aș ierta-o niciodată dacă Elva va fii alungată din regat. Chiar și așa viața e plictisitoare în castel de una singură, măcar Elva îmi mai animă starea uneori.