Aproape prințesă | 2018

Capitolul 7

               Din perspectiva Zenaidei

          Mă scuz mamei politocos odată ce am ajuns în camera regală, și dau bir cu fugiții până în camera mea. Nu mai aștept ca gardienii să-mi deschidă ușa și dau năvală înăuntru. Îmi arunc pantofii undeva în partea stativului cu rochii și mă arunc în pat, pufnind. Mamei i-a trebuit să ne plimbăm pe jos prin tot orașul, ca să-mi arate pe unde vom trece cu caleașca, în ziua ceremoniei.

          Aproape înlemnisem când i-am văzut pe cei doi frați în spatele meu, la nici cinci metri de mine. Am înaintat înaintea mamei și nu mi-am întors privirea înapoi. Am încercat să-mi ascund fața cu părul, dar din cauza clemelor prinse în păr, îmi era greu.

          Mi-am desfăcut corsetul rochiei și am dat-o jos, îmbrăcând rochia cu care voi merge la cei doi. Privesc ceasul de pe perete și văd că indică abia ora șase și patruzeci de minute. Mă așez mai confortabil în pat și aștept să se facă ora șapte și ceva, ca să nu fie bătător la ochi că fix după ce a plecat caleașca regală, eu să apar.

          Deja bate la ochi faptul că pe prințesă o cheamă Zenaida, iar pe cetățeana de mine, Zena. Sunt sigură că Arken a bănuit ceva, căci sora lui pare mai prietenoasă decât el. Sau el este unul dintre admiratorii prințesei, care îi urmăresc toate mișcările.

         
★★★

          — Zenaida, trezește-te! aud vocea mamei și tresar.

          Mă ridic buimacă din pat, și mă așez în șezut. Îmi privesc hainele speriată și observ că eram îmbrăcată în rochia cu care trebuia să merg la cei doi frați. O privesc pe mama care deja îmi arunca priviri fulgerătoare:

          — Ce faci îmbrăcată așa? întreabă.

          — Ăm.. dormeam, nu era evident? o întreb retorică.

          — Cu cârpele astea? arată spre rochiță. Altă cămașă de noapte nu ai găsit?

          Simt cum am un gol în stomac când o aud cum vorbește. Este o rochie, din același material ca celelalte, nu văd folosul să o categorizeze ca o cârpă.

          — Nu am găsit altceva, mint.

         Se îndreaptă nervoasă spre șifonier și îl deschide. Mută rochiile de pe umeraș în stânga și în dreapta. Pufăi somnoroasă și îmi asez pernele ordonat, fiind acoperite de două rochii pe care le-a scos din șifonier.

          — Astea ce sunt? întreabă nervoasă.

          — Eram prea obosită să caut mai bine în șifonier, așa că am luat prima cămașă pe care am găsit-o, bângui.

          Mă privește suspicioasă și categoric nu mă crede. Se uită în stânga și în dreapta și îngheț pentru un moment, uitând dacă am pus sau nu cartea la loc. Îmi mut privirea spre noptieră, și când o văd liberă, pufăi liniștită.

           — Te aștept pe terasă, în treizeci de minute.

           — Bine, am murmurat.

          O văd cum se îndreaptă spre ușă, părăsind camera. Îmi las capul pe spate, gândindu-mă că deja am ajuns prea departe cu minciuna. Aseară am adormit așteptând, și nu am mai mers la cei doi. Probabil și-au făcut griji, și lucrul ăsta mă sperie. Dacă au venit la mine acasă să mă caute, atunci își vor da seama că i-am mințit. Iar acum o mai am și pe mama care bănuiește ceva.