Aproape prințesă | 2018

Capitolul 6

         Mă crispez. Nu pot să vină cu mine, și-ar da seama. Nici nu pot să mă bag în curțile oamenilor, fără să-i cunosc. Dacă am reușit cu ei, probabil bătrânii de la marginea castelului m-ar recunoaște, dacă și Jack a făcut-o.

          Înghit în sec și îmi îndrept privirea spre mijlocul târgului, unde se afla o fântână arteziană din piatră, construită de pe vremea stră-bunicii. Când am ajuns aici, soarele strălucea pe cer. O oră mai târziu, cerul a fost acoperit de nori cenușii, gata să plouă. Grace a mai strigat după fratele ei de câteva ori, apoi am plecat toți trei spre casă. Arken a ținut morțiș fetei că va căra el toate cele achiziționate, căci nu e permis ca în preajma unui bărbat, o femeie să care.

          Ne-am oprit în fața porții lor, iar Grace a intrat în curte, ducând legumele. Privesc înainte și văd drumul spre castel. Suntem și mai aproape de „casa” mea. Un tunet înfricoșător ne face pe mine și pe Grace să tremurăm. O ploaie groaznică se anunță să apară, mai mult ca sigur; într-un sfert de oră o să fie prăpăd.

           Grace stătea la câțiva pași de mine, așteptând să se întoarcă fratele ei. Odată cu sunetul produs de tunet, aceasta a început să tremure. Se uită speriată spre cer, frecându-și ușor brațele.

           — Grace, hai că eu plec. Mă descurc singură, nu vă faceți griji. Ploaia o să înceapă, și nu vreau să răciți din cauza mea, îmi fac curaj să vorbesc.

          Își îndreaptă privirea spre mine și zâmbește. Era frumoasă. Avea ochii verzi, de culoarea jadului, iar părul blond îi cădea în valuri pe spate, până la nivelul șoldurilor. Era îmbrăcată într-o rochiță de culoare crem, tip halat, cu un cordon negru la brâu. În picioare era încălțată cu niște sandale negre, de care găseai în tot târgul, pe care mama le importă din afară.

          — Bine, răspunde într-un final. Dar nu mă mișc de aici până nu te văd în curte! spune și își dă o șuviță cu mâna stângă.

          Accept într-un final și plec până nu se răzgândește, sau până apare fratele acesteia. Îmi iau rămas bun și îi spun să-i transmită salutări bunicului lor și scuzele mele lui Qinno, pentru că am plecat fără să-l salut.

           — Mergi cu bine, Zena.

          Am înaintat cu pași mărunți, dar rapizi, spre castel. Deja începu să picure și părea că o să se intețească cât de repede posibil. Copii care se jucau aici de odinioară au dispărut, s-au adăpostit în casele lor, iar ceilalți localnici care erau pe drumuri, se grăbesc să ajungă acasă. Ajung în fața ultimei case, și mă uit în spate, ca să mă asigur că Grace a plecat în curtea casei bunicului lor. Plouă cu găleata, mai mult ca sigur deja sunt în casă, la căldură. Mă rotesc pe călcâie și îngheț, când o văd adăpostită sub copacul din fața casei lor, stând pe acea piatră mare. Îmi face semn cu mâna, și îi răspund la salut. Ridic mâna stângă și în fac semn să privească spre case, pesemne că am ajuns la casa mea. Aceasta se ridică de pe piatră și aleargă în curtea lor. Mă uit în jur, pe ulița deja plină de apa de ploaie, unde eram doar eu. Răsuflu ușurată când văd că nu e nevoie să mă bag în curțile oamenilor.

          Încep să-mi fac loc să calc pe poteca care duce spre castel; pământul era deja transformat în mocirlă. Într-o zi am să i spun mamei să paveze cu pietrii toate ulițele satului, ca să nu se mai facă noroi peste tot la fiecare ploaie.

          Curtea castelului era goală, geamurile erau închise. Ploaia începe să bată din ce în ce mai tare, încât mi-a udat hainele și părul până la piele. O să-i am de dat mamei explicații bune.