Cealaltă Parte A Timpului

7. Atlantida

Alina nu era sigură cum își închipuise că avea să se termine toată povestea cu trezirea lui Sapphire, dar în mod cert nu așa.

Își petrecuse primele minute ale secolului XXII sprijinită cu spatele de unul dintre pereții restaurantului Pörssi în timp ce clipea nervos la Flint Ahmad.

Deja era exasperată.

— Greșești, zise ea apăsat, însă vocea îi suna lipsită de convingere. Nu știi nimic despre Sapphire sau Eris. Încerci doar să...

— Să ce?

Remarcă doar detașare în vocea lui Flint. Ca de obicei.

Văzând că ea nu-i răspunde, continuă:

— Încerc să te fac să înțelegi, Alina. Le-au luat. Iar când cianoticii își însușesc ceva, nu mai dau înapoi.

Fără nicio replică în plus, Alina se încruntă la el și porni iarăși prin încăpere, de data aceasta spre toalete și camerele de serviciu.

Din loc în loc se oprea, gâfâind, și scruta sala în căutarea a două siluete binecunoscute, dar Sapphire și Eris nu se zăreau nicăieri. Deja trecuse mai bine de o jumătate de oră de când lipseau.

Era vremea să se îngrijoreze.

Pentru prima oară, avea motiv să se bucure de statura ei măruntă. Putea să se strecoare cu ușurință prin mulțime, în timp ce ochii și mintea ei erau plecate departe.

Își înălță ochii, chiar înainte de a intra pe un scurt coridor, iar privirea îi alunecă înspre galeria interioară. Era înconjurată de o balustradă din lemn, și se putea ajunge la ea pe două scări presărate cu sclipici.

„Ciudată combinație”, gândi ea deznădăjduită în timp ce apăsa pe clanță. Însă, de cum puse piciorul în noua încăpere niște fiori îi străbătură tot corpul, apoi inima i se opri o secundă.

Telefonul lui Sapphire zăcea mort, pe podea.

Fără să-și dea seama, își căscă ochii, se aplecă și luă mobilul în mână.

Îl privi lung - părea ars.

Se gândi să-l ia de acolo, dar nu. În momentul următor, aruncă aparatul disfuncțional în peretele opus, înăbușindu-și un strigăt de durere. Alunecă fără voia ei în jos, cu mâna în care ținuse telefonul, sprijinindu-se acum de perete; pe celealaltă și-o apăsa în dreptul gurii.

„Le-au luat”, zisese Flint cu degajarea aceea caracteristică lui.
De parcă luaseră niște obiecte.

„Dacă nu ar fi fost un cianotic ar fi măturat cu el scările acelea sclipicoase”, se gândi ea.

Rămase acolo preț de câteva momente, respirând sacadat, privind în gol și blestemând-o în gând pe Sapphire.
Lacrimile îi curgeau șiroaie cănd în sfârșit se ridică și plecă, trecând pe lângă o femeie voluptoasă care se dădea cu ruj.

Părea să nu-i pese de reacția ei ieșită din comun.

Ieși pe coridor, apoi se duse spre ușa de incendiu și o deschise cu umărul, mulțumind în sine că alarma nu se declanșase. Ușa se închise singură în urma ei, iar Alina se sprijini cu spatele de zidul din spatele localului căci palmele îi erau umede, iar tremuratul i se intensificase.